Vineri seara la Bienne

Era ceva lume adunată. Trecuse de 8 – cînd ar fi trebuit normal să înceapă – şi doamnele din dreapta noastră se foiau deja nerăbdătoare. Cînd am văzut-o că vine am zis că e un pic trupeşă pentru sportul pe care şi l-a ales. Dar, deşi un pic acoperiţi, muşchii de pe braţe şi umeri erau impresionanţi pentru cineva de vârsta ei, se vedea că munceşte din greu. S-a descurcat mult mai bine decât aş fi crezut, cu mişcări cursive, cu încremeniri în poziţii spectaculoase, îmbinând ingenios flexiblitatea, forţa brută şi ceva din fluenţa melodioasă a dansului. Coregrafia a fost, şi ea, foarte inspirată, reuşind să imprime un aer artistic unei performanţe eminamente atletice dar eliminând complet erotismul asociat inevitabil dansului la bară.  Când a coborât, în acordurile finale ale melodiei “Never enough”, spectatorii care se adunaseră în jurul ei, dar şi cei răspândiţi pe la tarabele cu mâncare din piaţă, au aplaudat-o generos, iar ecoul acelor aplauze s-a reflectat în zidurile groase ale bătrânelor clădiri din Place du Ring, făcându-mă să constat, oarecum surprins, că cele două bare de pole dance (parcă sună mai decent aşa, nu?) erau instalate la doar câţiva metri distanţă de turnul vechi de 800 de ani al bisericii reformate, care a rezistat suficient cât s-o vadă şi pe-asta. Nicio surpriză, Cel de Sus a privit nepăsător – sau poate doar îngăduitor – la mica blasfemie ce-avusese loc la umbra sfintei biserici. Nu s-a prăvălit turnul peste noi, n-a trăsnit din senin direct în vîrful barei şi nu ne-a atacat stolul de păsări negre care cuibăreşte în turlă. Păcătoşii au fost lăsaţi să se bucure de “First Friday”, sărbătoarea primei vineri a lunii la Bienne, când Centrul Vechi este invadat de oameni veniţi să se bucure de chilipiruri de la buticurile din jur, să asiste la spectacolele susţinute de artişti amatori dar mai ales să mănânce, să bea şi să socializeze în jurul nenumăratelor standuri de street food instalate prin pieţe sau pe străduţele înguste.

Aşa că ne-am aşezat şi noi pe o bancă, am mâncat mici şi cârnaţi olteneşti, ba ne-am luat şi câte-un Ursus, minunându-ne de oamenii atât de diferiţi ce ne înconjurau, făcând chiar comentarii deochiate câteodată, uitând mereu că-i avem prin preajmă pe românii care ţin taraba cu mâncare românească şi care-ar fi putut auzi – şi înţelege – tâmpeniile mele de provincial dobrogean teleportat întâmplător în Babilonul lumii.