DSC_0692.JPGTrebuie să spun de la bun început că nu sunt amator de operă. Dar când se montează, la Bienne, Nabucco de Verdi și premiera e la Palais des Congrès trebuie să mergi, n-ai de-ales. E un eveniment imens pentru un oraș care nu-și permite o orchestră simfonică întreagă – așa că o împarte cu vecinii din Solothurn – iar impresionantul cor al orașului, vechi de 100 de ani, este 100% format din amatori (care probabil că s-au mai schimbat între timp). Dacă până și noi, de 5 ani pe-aici, știm pe cineva care va fi pe scenă în seara asta vă dați seama cât de important e acest eveniment… Ca să vă faceți o idee despre Bienne, Tulcea e de patru ori mai mare. Apropo de asta, acum cinci ani, auzindu-ne vorbind românește pe stradă, în Berna, ne-a oprit o cucoană foarte simandicoasă, mutată în Elveția de foarte mulți ani, care, când a auzit că vrem să ne mutăm în Bienne a strâmbat din nas ușor dezamăgită rostind, pe un ton afectat: “Dragă, dar nu… vă rooog… nu vă duceți acolo! E ca și când v-ați muta la… Urziceni!”. S-a scuturat un pic de oroare când a rostit numele orașului ialomițean, posibil să se fi născut acolo… A plecat ușor dezamăgită și m-am uitat în urma ei cum i se înfig tocurile cui în asfaltul fierbinte. Era singura purtătoare de tocuri din Berna acelei după-amieze de iunie.

În fine, să ne întoarcem la evenimentul cultural al Urziceniului elvețian. Am plecat mai repede de la birou, am condus 50 de kilometri înapoi acasă cu o viteză la limita dintre amendă mare și dosar penal (rar găsești o scuză atât de solidă ca să-i dai un pic în goarnă) așa că am ajuns mai devreme. Mă gândeam să mă documentez un pic pe net despre povestea din Nabucco, ca să știu și eu la ce mă uit și să par mai intelectual. Dar am avut surpriza să constatăm că în piața din fața sălii de spectacol era mare festival street food și, în plus, ne-am mai și întâlnit cu niște colegi olandezi care erau acolo pentru rulota care vindea frikandel, un fel de crenvurști mai nașpeți pe care ei îi adoră (sper să nu învețe vreodată românește, că e grav ce-am zis). Așa că în loc de povestea Nabucco (sună ca osso bucco, tot italienesc) am mâncat un fel de cârnat taiwanez. Bun, nu zic nu, dar dacă vine cineva cu mici la festivalurile de street food ale ăstora îi bagă pe toți în faliment. Totuși atmosfera era mișto tare, deși abia trecuse de șapte – muzică amestecată, miresme îmbietoare de toate soiurile, oameni tineri, râs și voie bună, bere în pahare de plastic, vineri seara…

Foaierul sălii era din alt film. Doamne și domni elegant îmbrăcați, posibil contemporani cu Verdi, cămăși scrobite, aproape un miros de naftalină, pahare cu picior, pline cu vin alb sau șampanie, monede de doi franci într-un bol de cristal, pentru femeile de la garderobă. Eram, probabil, a doua cea mai tânără persoană de acolo, după fii-mea. După ce fuseseră nevoiți să treacă prin piață în drumul lor spre cultură sunt convins că vreo câțiva se vor fi gândit, privindu-mă, că există și tinerei care preferă opera chiftelelor prăjite.

N-am înțeles nimic din poveste așa că nu mi-e clar de ce se cheamă postul ăsta Nabucco. Chiar în română să fi fost, mereu ascult doar muzica, ignorând versurile. V-am spus că opera nu e de mine… Interpreții sunt mult prea dramatici și trec adesea dincolo de nivelul meu de sensibilitate, ceea ce face ca în cea mai mare partea a timpului să nu simt muzica și să ratez complet povestea. Îmi plac, în schimb, ariile orchestrei și ador corul. M-am lăsat purtat pe acordurile muzicii și m-am gândit mai degrabă la ce-o să scriu. Și mi-a ieșit ceva mult mai mișto decât ceea ce citiți acum (evident, am uitat tot între timp așa că improvizez). Și am uitat pentru că, la un moment dat, am fost surprins de o arie pe care o cunoșteam și care-mi place – corul sclavilor evrei – ale cărei acorduri au sunat atât de bine încât îmi venea să dau din mâini mai ceva ca dirijorul plin de temperament al orchestrei bieneze. Dar m-am uitat discret în jur și-am realiza că nu se cade – parkinson să fi avut (ca probabil mulți dintre spectatori) și tot n-ar fi fost acceptabil. Dar interpretarea a fost absolut magnifică și-acum știu de unde e și cum să o găsesc când voi dori să o ascult din nou.

Au fost atât de multe aplauze la sfârșit încât artiștii, oameni entuziaști și inimoși ai unui Urziceni onest, neobișnuiți probabil cu atâta succes, nu prea știau ce să facă, dacă să mai stea, dacă să iasă și dacă să vină înapoi. Se uitau, îmbujorați de emoție, unul la celălalt ca să știe cum să se încline, coordonat, în fața publicului entuziasmat. Deasupra scenei, în tribunele în care a fost așezat corul celor mai bine de 100 de oameni de-ai locului triumful a fost primit, ca de obicei, cu nemișcare. Dar sufletele lor deja mari trebuie să mai fi crescut, măcar un pic…