IMG_2558Înaintez cu greu pe culoarul îngust al celui mai mic și mai plin avion al Lufthansa. Măcar nu e Boeing, cred că-i un Embraer. Așa am ajuns, să ne dorim avioane făcute în Brazilia în locul celor americane…  8C. La culoar, bun… 5, 6… 7A… aaa, o să mă distreeez, ce noroc pe mine! Pe unul dintre scaunele din fața mea o tânără mămică ține în brațe o minune de prunc blond.

Nici nu m-am așezat bine și show-ul începe. Gângureala se transformă în mormăială rău prevestitoare și apoi în niște icnete scurte, de avertizare. După reacție, tipul din dreapta lor trebuie să fie fericitul tată. Părinții se uită panicați unul la celălalt. Bărbatul ridică ușor din sprânceana stângă, fără să zică nimic, un fel de inutil “Ai auzit, da?”. Un biberon e înfipt instantaneu în boticul strâmbăcios, ceea ce calmează treaba minute bune, până după decolare. 

Îmi plac la nebunie decolările. Dau drumul cronometrului de pe ceas și număr cu sufletu-n gât secundele lunguiețe ale celor aproximativ cinci minute de urcare, așteptând bip-ul de release, semnul că am mai scăpat înc-o dată… Nu sunt singurul, se pare… Printre scaunele din față văd o zvârcolire de piciorușe urmată imediat de niște țipete sacadate, crescând în frecvență până se unesc într-un vaet prelung. Mă rog, el măcar își permite să se exteriorizeze așa… Bip-ul pilotului e probabil înghițit de plânset, văd doar cum lumina de centură se stinge deasupra. Panică din nou în față. Mama începe să legene copilul. Tatăl doar se apleacă ușor spre culoar, dezicându-se mut de scandal, în deplină empatie cu ceilalți călători din jur.

Copilul plânge din ce în ce mai tare. Tânăra mamă crește frecvența legănatului, dar mișcarea aproape parkinsoniană, plus anxietatea evidentă, nu par să ajute. Se încearcă iar faza cu biberonul, dar copilul se îneacă (intenționat?) și vreo câteva secunde bune toată lumea din jur își ține respirația laolaltă cu bietul bebeluș, simțind momentul critic. Nu știu dacă piloții avioanelor de vânătoare aud, pe timp de război, sirenele orașelor pe care le bombardează. Dar cei ai avionului nostru brazilian sigur au auzit, din carlinga lor bine izolată, sirena micului polonez blond, atunci când aerul blocat în plămâni a explodat în sfârșit afară. Trebuie să se fi aprins și ceva becuri de suprapresiune pe bord, că mi s-au înfundat urechile. Vecinul din stânga mea și-a acoperit capul cu palmele și s-a strâns, mic, în scaun.

Mama s-a speriat și-a ridicat copilul in picioare, pe genunchi. Au urmat vreo cinci minute de zdruncinături care l-au convins pe copil că dacă nu tace maică-sa o să dea în delirium tremens. S-a mai potolit un pic și uitându-se împrejur, printre sughițuri dramatice, a dat ochii cu mine. Mi-am afișat instantaneu zâmbetul meu de cuceritor care nu vrea sa sperie pe nimeni și care la o adică poate fi ignorat, deși și-ar dori să nu fie. Din experiență, merge bine (doar) la copii (din păcate). Când privirile ni s-au întâlnit am fost fixat o clipă de cei mai albaștri ochi pe care i-am văzut vreodată. Albastru de husky sălbatic, presupunând că există combinația asta de culoare, adâncime și intensitate. Și-a mutat repede privirea înapoi la maică-sa, care-a început un glu-glu-glu-glu în poloneză. Beah, s-a intors iar spre mine, să se convingă că la el zâmbesc. A fugit iar, dar mai puțin convins. După trei iterații de-astea i-am zâmbit mai larg și, minune!, un zâmbet micuț i-a luminat și lui fățuca. M-am simțit mândru de mine, le-am dez-deochiat oamenilor copilul! Maică-sa a simțit ea ceva dar s-a întors doar pe jumătate, așa că nu m-a văzut. S-a gândit, în schimb, că poate profita de moment ca să-l culce pe-ăla mic. Probabil c-ar fi fost aiurea să-mi ițesc eu capul, printre scaune, între ea și bărbatu-său, ca să-i zâmbesc copilașului de deasupra, așa că m-am resemnat cu sentimentul tradițional românesc de ce să-i faci, n-ai ce să-i faci!

A început să chirăie încă înainte să fi fost țintuit cu spatele de poalele mă-sii, escaladând urletul direct proporțional cu frecvența de pikamer a legănatului matern. Cred ca așa învață polonezii, încă din fragedă pruncie, cuvântul ăla urât care nu poate fi reprodus aici, că există și-n română.