1.481 de ore de soare pe an

Prima noastră vizită exploratorie în Elveția, ca să vedem dac-am putea să trăim aici, a fost pe la început de iunie. În primele zile vremea a fost mohorâtă și a plouat aproape încontinuu, ceea ce mi-a plăcut la nebunie, căci asta este vremea mea favorită (de fiecare dată când spun asta trebuie să adaug că nu glumesc și nu sunt sarcastic, chiar îmi place când plouă toată ziua, spre deosebire de restul familiei mele și, posibil, de restul omenirii, care preferă soarele și vremea “frumoasă”). Vorbind despre elvețieni, un prieten emigrat aici de mulți ani ne-a avertizat că “acum sunt toți cu curu-n sus, că plouă-ntr-una de trei luni”. Aveam să vedem cu ochii noștri relația specială pe care oamenii locului o au cu soarele. Iarna în Elveția nu e grea, ninge destul de rar – Mais où sont les neiges d’antan? se întreba deja poetul mult înainte să se simtă efectele încălzirii globale – și zăpada rezistă doar pe munte, la altitudini mari, căci temperaturile sunt mai tot timpul pozitive. Totul este, în schimb, foarte gri, cu multe zile de ceață apăsătoare. Ca să vezi soarele în timpul iernii trebuie să urci pe vârfurile înalte, deasupra norilor.

Cum dă soarele un pic, în primele zile ale primăverii, toată lumea iese din casă ca să-și ia dozele de vitamina D și antidepresive. Unele terase sunt pline ochi dimineață, altele după-amiaza, în funcție de cum sunt expuse la soare. Dacă vă întrebați ce fel de terase, voi spune că în general cafenele, căci elvețienii sunt printre cei mai mari consumatori de cafea din lume. În plus, întotdeauna am fost convins că soarele reprimă/înlocuiește nevoia de alcool. În fine, să nu deviez, așa se expun la soare cei ce preferă să stea într-un loc, să închidă ochii și să se lase mângâiați de razele blânde ale începului de primăvară. Ceilalți fac practic același lucru, doar că din alergare, de pe bicicletă, din mers, din barcă sau chiar de pe pârtie, în cazul celor care schiază până când ghioceii răzbesc din stratul umed de zăpadă care se topește în vârful vreunui munte. Toată lumea iese “la aer” cu fericirea condamnatului recent eliberat de ordonanțele lui Tudorel.

Așa că asta am făcut și noi, am stat cu ochii-n soare și ne-am căutat de drum pe partea cu trotuarul însorit. Mi-a plăcut, nu zic nu, deși tare mi-aș dori să mă bucur și eu (sau poate doar eu) de trei luni de ploaie. O să se interpreteze că am cobit, da’ asta e…

Câteva imagini de prin plimbările de weekend:

Au înflorit copacii pe malul râului Aare.

Aglomerație mare pe peluza braseriei Lago, aproape de malul lacului. Berea e consumată la mai puțin de 20 de metri de locul în care este fabricată, soarele e generos, e duminică și în fața clădirii se joacă petanque.  

Pe vremuri, imediat după ’90, circula prin București o legendă urbană despre lebedele din Viena care au căzut pradă foamei unor concetățeni de-ai noștri, printre primii plecați aiurea în căutare de noroc. Vremurile s-au schimbat iar povestea e demult uitată. La nici 10 metri de fotograful de origine română, lebedele din Bienne își văd nestingherite de treabă. Apropo, bronzatul uniform se ia pe aici foarte în serios.