Bătrânul le urează celor din ambulanţă “Au Revoir!” şi dă să închidă uşa. Dar cumva se răzgândeşte la jumătatea drumului şi portiera flutură înainte şi înapoi, doar pentru a-i permite omului încă un “Au revoir, merci!”, cu vocea un pic gâtuită de emoţie. Cei doi asistenţi răspund la salut şi omul închide uşa, după o scurtă ezitare. N-a împins-o bine, o deschide şi rosteşte, emoţionat, “Au revoir, Camille!” Camera video din ambulanţă înregistrează slab glasul de sub masca de oxigen. “Au revoir, Pierre!” E stins, dar păstrează o oarecare căldură pe care numai numele soţului ei o poate crea, ca şi când ar încerca să-l încurajeze, deşi ea e cea în primejdie. Fiecare secundă contează în cursa contra morţii dar infirmierii permit acest rămas bun emoţionant ştiind, din atâtea alte cazuri în ultimele săptămâni, c-ar putea fi ultimul. Ea are temperatură mare şi nivel foarte scăzut de oxigen în sânge, tuşeşte şi se sufocă. Ar fi trebuit să fie de mult în spital dar a amânat până în ultimul moment să sune la salvare. El pare OK, niciun simptom, dar n-are voie s-o însoţească la spital. Ar putea fi ultima oară când se văd şi amândoi o ştiu. Au revoir-ul lor e sfâşietor chiar privind, săptămâni mai târziu, ecranul unui televizor.

Oamenii sunt îngroziţi de ideea de a merge la spital, majoritatea amână momentul până când le e foarte rău. Anxietatea atinge cote paroxistice imediat ce văd echipamentul de protecţie al oamenilor veniţi în ajutor. Un zâmbet şi o încurajare fac minuni, cei de pe ambulanţă o ştiu foarte bine, dar sunt greu de arătat de sub măşti şi combinezoane.

Yanis spune că trăieşte cu sentimentul că a început un maraton şi aleargă, fără să ştie unde este linia de sosire şi nici cât de mult va putea alerga. Yanis, Alison, Lara, Rafaela şi Maxime sunt ambulanţieri la Geneva. Toţi au, probabil, în jur de 30 de ani şi recunosc că le este teamă. Le e teamă că vor lua virusul şi vor muri dar, mai ales, că vor lua virusul şi-l vor da mai departe unor oameni nevinovaţi – pacienţilor, familiei, prietenilor. Un sfert dintre ei au făcut deja boala încă de la primul val iar pentru majoritatea asta a venit ca o uşurare, indiferent cât de grele au fost simptomele. Sunt conştienţi că o pot lua din nou acum, în al doilea val. Ritmul de lucru e infernal, fiecare echipaj are cel puţin şapte intervenţii Covid în fiecare noapte, iar peste zi e şi mai rău. În plus, sunt toate celelalte – accidente, crize cardiace, alte patologii – şi în spatele fiecăreia se poate ascunde oricând şi o infecţie covid, deci nivelul de alertă trebuie să fie permanent ridicat.

În call-center-ul 144 al Genevei se primesc 900 de apeluri covid pe zi, de 5 ori mai multe ca de obicei. Mulţi dintre cei care sună nu pot rosti o frază întreagă fără să-şi piardă suflul, semn că urgenţa e maximă. Au fost oameni care au sunat la 144 dar nu au rezistat până la venirea ambulanţei, iar cazurile acestea creează un imens impact psihic asupra celor care şi-au ales ca ocupaţie salvarea de vieţi. Se lucrează în schimburi de 12 ore cu jumătate de oră pauză. Sunt supra aglomeraţi şi în plus nu există destule ambulanţe, paturi de spital şi medici. Pompierii participă la dezinfectarea ambulanţelor pentru a le face disponibile mai repede pentru următoarea intervenţie. Oamenii care aşteaptă ajutor devin adesea nervoşi şi agresivi, încă un factor major de stres. Cei care răspund la apeluri încearcă să-şi spună că furia aceea nu le e adresată, dar e atât de dificil s-o ţină departe de viaţa lor de zi cu zi.

În aprilie erau peste 400 de bolnavi covid în spitalele oraşului. Oamenii Genevei stăteau în case dar ieşeau în fiecare seară în balcoane ca să-i aplaude pe cei ce-şi riscau viaţa pentru binele tuturor. Astăzi oraşul are peste 600 de oameni internaţi, iar transferul către alte spitale se face cu dificultate. Afară, lumea pare să-şi vadă de viaţă. Sezonul de ski e aproape. Nimeni nu mai aplaudă. Oamenii s-au săturat de drame şi preferă să nu le mai vadă.

*Superb reportajul postului naţional elveţian de limbă franceză, RTS1.

Am aflat şi eu abia vineri la prânz că de fapt a fost vineri toată săptămâna (Profitaţi de zilele Black Friday, de luni până sâmbătă!). Ori săptămâna mea n-a fost clar numai cu vineri, cel puţin nu aşa am simţit-o, şi dacă stau să mă gândesc mai bine aproape că n-a fost vineri nici astăzi. Slavă Domnului că nici neagră n-a fost, deşi cam bruneţică pe alocuri. Dar, în fine, am scăpat, e weekend, ceea ce vă doresc şi dumneavoastră!!!

Vaud este singurul canton al Elveţiei romande unde, în plină pandemie, prostituatele încă pot practica neîngrădite cea mai veche meserie din lume. De fapt, în spiritul corectitudinii politice şi ca să nu intru în bucluc de la prima frază, o să mă corectez spunând că este vorba, evident, despre profesioniştii sexului, termen care elimină orice urmă de ironie sau discriminare, căci îi include şi pe ei, câţi or fi. Iar când zic neîngrădite evident că nu mă refer la limitarea de bunăvoie a câtorva grade de libertate prin folosirea diverselor accesorii, fie ele metalice sau din piele, cu pene sau cu blăniţă, roz sau negre, etc. Neîngrădite înseamnă că orice se poate, evident dacă permite bugetul.

După acest relativ lung disclaimer, să revenim la ştirea apărută ieri într-un binecunoscut ziar naţional şi care toarnă, evident, gaz pe foc pentru că, de exemplu, instituţiile de cultură, barurile, discotecile, cred că şi restaurantele, sunt închise de câteva săptămâni. Reprezentanţii asociaţiilor din turism au protestat faţă de dubla măsură, acuzând faptul că autorităţile închid ochii, lucru probabil doar parţial adevărat pentru că sunt convins că mulţi preferă să rămână cu ochii deschişi în astfel de momente. În sprijinul hotărârii cantonale este menţionată colaborarea strânsă cu asociaţia de profil Florile trotuarului, care ajută la implementarea unor politici de prevenţie (rămase, din păcate, nespecificate, chiar eram curios). Cert este că nimeni nu-şi permite ca întreaga industrie a sexului să intre în clandestinitate, de unde odată băgată e greu s-o mai scoţi.

Articolul de presă menţionează, hilar aş zice, că prostituţia – pardon, activitatea de prestări servicii sexuale – este efectuată fără ca lucrătorii şi clienţii să poarte măşti (sau, de multe ori, orice altceva) şi fără să păstreze distanţa recomandată de autorităţile cantonale. Năstruşnică idee, ce să zic, mi-a adus aminte de zicala aia de la noi care spune că nu poţi să fii şi cu… în fine, ştim noi… şi cu sufletu-n rai. Dar explicaţia, fără a intra în complicaţii duhovniceşti, e simplă: pur şi simplu n-au de-ales, e singura şansă de a rămâne în legalitate căci, dacă s-ar păstra distanţa, prestaţia ar deveni brusc una mai mult artistică, ceea ce ar intra la altă categorie, direct sub incidenţa regulamentului care interzice activitatea teatrelor sau a altor acte de cultură. E clar, deci, că nu este decît o singură cale către un final fericit.

La Geneva, oraş de 200.000 de locuitori, numărul de cazuri zilnice de covid a depăşit 1.000. Marele spital universitar din oraş are toate paturile ocupate şi noile cazuri covid sunt transferate cu elicopterul la Zurich şi Basel. Confruntaţi cu o situaţie critică, autorităţile cantonale au închis restaurantele, barurile şi toate unităţile comerciale neesenţiale. Dar ce face genevezul (era să zic românul) rămas fără shopping, distracţia favorită de weekend? Se suie în maşină şi conduce 15-30 de minute până în cantonul vecin, Vaud, unde magazinele sunt deschise bine-merci, căci autorităţile federale au decis să lase la latitudinea cantoanelor măsurile necesare pentru combaterea pandemiei.

Între timp, considerând închiderea magazinelor o nedreptate, comercianţii din Geneva fac meeting de protest. Frustrarea lor este de înţeles, să zicem, deşi situaţia în oraş chiar e critică. Dar li se pare absurd – şi chiar este – ca banii ce li s-ar fi cuvenit să se verse în capul concurenţei, la 15 minute distanţă de oraş. La meeting, evident neautorizat, oamenii se înghesuie unii în alţii şi mai bine de jumătate nu poartă mască. Probabil că nici măcar nu contează, în înghesuiala aia. Simplu de imaginat ce o să se întâmple cu numărul de cazuri din Geneva.

Săptămâna trecută, angajaţi ai HUG, spitalul cel mare al Genevei, au protestat faţă de programul inuman la care sunt supuşi. Autorităţile au adus peste vară 500 de oameni noi, majoritatea infirmieri şi personal auxiliar, iar tuturor li s-a oferit un contract pe perioadă nedeterminată, deci nu se poate spune că managementul spitalului nu s-a pregătit pentru valul doi, ba din contră. Mai ştie cineva un astfel de exemplu de bună guvernanţă? Şi totuşi, se vede astăzi că pregătirile n-au fost suficiente, sunt prea multe cazuri iar angajaţii se plâng de prea multe ore suplimentare, oboseală, stres, risc…

Incredibil cât de mult poate complica o amărâtă de gripă viaţa altfel superb organizată a unui stat democratic, civilizat şi educat.

Dacă guvernul federal decide să generalizeze măsurile anti-covid de la Geneva pentru a bloca “turismul” de shopping, de exemplu, cantoanele germane, multe dintre ele izolate prin munţi (nu c-ar fi singurul motiv pentru numărul mai mic de cazuri, dar e important) cantoanele germane, ziceam, vor protesta şi probabil pe bună dreptate. Dacă situaţia în care poţi merge la cumpărături în cantonul vecin va continua e relativ uşor să ne imaginăm ce se va petrece. Comercianţii din Geneva vor protesta din ce în ce mai agresiv. Bine, nu va dura mult până când situaţia cazurilor de covid se va egaliza, căci doar nu ne imaginăm că amatorii genevezi de shopping merg la vecini cu mâna goală… Dacă guvernul cantonal din Geneva va redeschide comerţul, să zicem, probabil că nu peste multă vreme va urma o grevă a personalului medical. Căci, evident, deşi libertatea-i libertate şi e importantă, de la vecinii francezi vine ideea că tot importante sunt egalitatea şi fraternitatea, ori astea cam suferă când unii oameni se distrează liberi prin baruri sau la shopping în timp ce alţii stau 16 ore în spital din cauza lor. Şi o altă categorie, să nu uităm nici de ei, pur şi simplu mor…

Sincer, părerea mea, cei care cred că situaţia de mai sus nu e a dracului de complicată probabil că n-au înţeles mare lucru din lumea în care trăim. Nu ştiu cum s-ar putea rezolva, mai ales când toţi au dreptatea lor şi, în general, nimeni nu vrea să audă altceva.

Poate c-ar trebui să ne luăm un pic de timp, departe de shopping şi baruri, şi, în loc să facem brain storming la ce alte chestii care n-au fost încă interzise am putea face, să ne gândim pur şi simplu la cum am putea să ajutăm. Am putea măcar să ne întrebăm dacă ce facem astăzi ajută. Sau am putea, pur şi simplu, să salvăm lumea stând cât mai mult pe canapeaua noastră din living. Şi toate astea ar fi, poate, suficiente dacă n-ar fi, din păcate, prea mult pentru prea mulţi…

S-a oprit în faţa automatului de plată, şi-a scos masca, a pescuit de prin buzunare un pumn de mărunţiş şi a răstunat banii în cupa albastră de pânză. Şi-a luat tot timpul din lume ca să adune cei doi franci din cele mai mici monede posibile, după care a început să le introducă în fanta aparatului, una câte una, împingîndu-le viguros cu degetul lipit de placa metalică. Nu m-am putut opri să nu mă gândesc că toţi oamenii care-au fost azi cu maşina la cumpărături au atins cu degetele discul ăla de inox. Dac-aş sta un pic mai bine la dioptrii probabil că aş putea să văd dansul nebun al viruşilor de tot felul pe suprafaţa lucioasă. Au fost 8.600 de cazuri noi de covid astăzi în Elveţia, proporţional vreo 1% ar putea fi la Bienne, să sperăm deci că niciunul dintre cei 86 de noi pozitivi n-a avut treabă în COOP-ul mare de la gară. În sfârşit, aparatul se declară satisfăcut şi-i returnează biletul de parcare. Tipul îl ia cu aceeaşi mînă şi şi-l înfige cu grijă între buze, ca să fie sigur că nu-l pierde până la barieră…

…

În mijlocul marii săli a gării din Bienne asist la revederea entuziastă a unui grup de fete şi băieţi. Suntem în plină epidemie, deci vremurile în care toată lumea se pupa cu toată lumea de trei ori – ţoc-ţoc-ţoc, obrazul drept primul – sunt demult duse. Incredibil cum schimbă covidul ăla mic tradiţii vechi de când lumea… Tinerii din faţa mea îşi lasă discret măştile-n bărbii şi se pupă doar o singură dată – ţoc, după care măştile sunt ridicate înapoi pe feţe. Mă gândesc că e ca şi când ai plăti pentru un all-inclusive şi-ai servi doar o apă plată…

…

Bărbaţii Bienne-ului au început să-i semene din ce în ce mai tare naufragiatului Fedex interpretat de Tom Hanks în Cast Away. Stăm mult în case, iar când ieşim purtăm măşti, deci bărbile au devenit şi mai mainstream decât erau deja. Probabil că cifra de afaceri a Gillette e în cădere liberă. Posibil ca nici dentiştilor să nu le meargă prea bine, nici dinţii lipsă nu se văd pe dedesubt.

…

Poate cel mai mare inconvenient al purtatului de mască este că nu poţi vedea dacă cineva îţi zâmbeşte. Şi asta, într-o lume care stă tot mai mult cu dinţii strânşi, e o mare, mare problemă…

Mult înainte să încerce să ne ducă de nas cu virusu’ chinezesc, ăştia din oculta mondială au încercat să ne vândă povestea cu moartea lui Elvis. Evident că nimeni n-a crezut, păi cât de papagal să fii ca să crezi că regele a murit pe budă, când toată lumea ştia că avea centura neagră la carate! Dăăă!!! În fine, să nu intrăm în polemici neprincipiale, că nu-i cazul… A existat totuşi o mică, foarte mică eroare în raţionamentul celor care au descoperit toată înşelăciunea. Au presupus că Regele s-a retras pe o insulă izolată, dar au răscolit Pacificu degeaba. Greşit! Cum să poţi vreodată întoarce ditamai Cadillac-ul pe străzile unei insule cu infrastructură precară?!?!?  

Misterul s-a rezolvat în weekend, când regele şi-a băgat picioarele în ea de discreţie şi-a venit în vizită la unul dintre vecinii mei bienezi. L-am pândit la geam toată seara, să-i fac poză, dar a aşteptat să mă culc şi-a şters-o discret pe la două noaptea, trezind tot cartierul cu motorul lui V8. The king has left the building!

Dovada! Dovada!

Nu m-am mai uitat de vreo câteva luni pe statistica zilnică a îmbolnăvirilor de covid în Elveţia. În timpul verii lucrurile aproape că reveniseră complet la normal, practic fără restricţii “oficiale”, asta dacă nu consideraţi că e o mare încălcare a libertăţilor individuale ca un frizer să poarte mască în timp ce te tunde. Cererea a revenit, oamenii şi-au recăpătat încrederea, economia a început să recupereze şi, cu excepţia câtorva domenii sensibile, numărul de şomeri a început din nou să scadă, deşi nu crescuse oricum foarte tare. Numărul de cazuri covid ajunsese în iunie la o medie de 5 pe zi şi toată lumea a plecat încrezătoare în vacanţă. Apoi a mai crescut peste vară, dar nu prea mult. Sezonul de concedii s-a terminat şi toată lumea a răsuflat uşurată, crezând că riscul a trecut.

Pe la începutul lui Octombrie, deci acum doar trei săptămâni, numărul mediu de cazuri era în jur de 500 pe zi. De 100 de ori mai mare ca-n iunie, dar, în fine, controlabil. Ce naiba s-a întâmplat în trei săptămâni de-am ajuns, azi, la 6634? Şi cum de n-a băgat nimeni de seamă ?

În primul rând, după părerea mea, am lăsat garda jos. Întăi am făcut plimbări prin oraş, ne-am întors la birou printre colegi, am fost la shopping, la restaurant, poate la un bar, în vizite, la nunţi, la biserică, la sală, la discotecă… Şi, cel mai important, am făcut toate astea ignorând tot mai tare regulile. Ne-am expus din ce în ce mai mult şi părea că nimic nu ni se întâmplă. Şi-apoi ne-am gândit, poate, că aproape nimeni nu mai moare, o fi slăbit virusul, cum zicea Trump, sau poate am căpătat deja imunitatea aia de turmă, cum ziceau alţii.

În al doilea rând, din ce în ce mai mulţi au fost tentaţi să creadă că, până la urmă, nu-i decât un rahat de gripă. Preferinţa de a auzi numai ce ne convine, ideologia – perfect exploatate de propagandă – şi-au făcut treaba. Uitaţi-vă la topul ţărilor covid, în top la toate categoriile, o “selectă” adunare Trump and Friends : SUA, Brazilia, India, Rusia…

Dar teoriile exotice sau cele de-a dreptul conspiraţioniste sunt în cădere liberă, evident pentru cine are ochi să vadă. Teoria imunităţii de turmă a fost infirmată deja în câteva dintre comunităţile care au fost afectate puternic în primul val. De exemplu, evreii ultra-ortodocşi din Booklyn New York sau cei din Israel, cu procent ridicat de infectare în primul val datorită concentrării şi obiceiurilor lor comunitare, au din nou printre cele mai mari rate de creştere, deşi se credea că ar fi trebuit să ajungă la nivelul de imunitate colectivă. La fel în oraşul brazilian Manaos din inima Amazoniei, o altă zonă presupus imunizată, în care rata de răspândire şi mortalitatea sunt superioare deja primului val. Suedia, ţara atât de des menţionată de fanii teoriei imunizării colective, ia în vedere, pentru prima dată, măsuri sporite de limitare a numărului în creştere de infectări.  

Şi-apoi mai este teoria cu “doar o gripă”. Dacă te uiţi la ratele medii anuale de mortalitate datorită gripei şi le compari cu numărul de morţi în doar şapte luni de covid, în fiecare ţară în parte, mortalitatea covid e de cel puţin zece ori mai mare, şi asta fără să mai punem la socoteală că încă nu am făcut un an de covid ca să tragem linie iar în anii cu gripă n-am stat jumătate de glob închişi în casă 3 luni, ca să comparăm mere cu mere.

Dar chiar şi aşa, pentru cei care nu suportă numerele, a observat cineva că nu există cazuri de gripă anul ăsta? Sau că sezonul trecut de gripă s-a oprit brusc în martie, deşi de obicei se lungea până aproape de iunie? Explicaţia este simplă – ne-am ferim (oarecum) de covid, ceea ce a oprit răspândirea virusului gripal, mult mai puţin contagios. Se pare că nici gripele astea nu sunt toate la fel…

Şi totuşi, ca să revin la situaţia din Elveţia, cum naiba de n-a băgat nimeni de seamă că virusul are o răspândire exponenţială? Spre comparaţie, la cât de blamaţi sunt domnii Raed Arafat şi Nelu Tătaru în România, aş zice că au făcut, totuşi, o treabă mai bună, cel puţin până acum. Cu cifrele pe masă. Sigur că rezultatele rezonabile în materie de prevenţie şi detecţie nu vor ţine loc de ventilatoare, paturi, doctori, asistente şi remdesivir în lunile care vin. De-aia România trebuia să se păzească mai bine decât statele din vest. Dar meritele de până acum ar trebui recunoscute aşa cum eşecul de a monitoriza evoluţia îmbolnăvirilor, aici în Elveţia, ar trebui recunoscut şi el.    

Numai ce-am luat cât cash mi-a trebuit, în bancnote mici de 20 şi de 50. Arunc încă o privire prin sala goală a bancomatelor, să fiu sigur că n-am uitat nimic. Ies în hol şi privirea mi-e atrasă de camera de supraveghere din colţ. Un led roşu sclipeşte scurt din interiorul întunecat al globului de sticlă, făcând să se zărească, pentru o clipă, obiectivul camerei îndreptate spre mine. Deşi nu m-am precipitat spre ieşire cele două uşi automate din sticlă nu se dau la o parte când ajung în dreptul lor. Evit în ultimul moment să mă proptesc în geamul transparent. Uşa se deschide brusc cu un fâşâit scurt.

Păşesc afară din bancă, în aerul rece al după-amiezii. Îmi scot masca cu o singură mână, o mototolesc în pumn şi o împing în buzunarul de la geacă, în timp ce cobor grăbit scările spre piaţa largă din faţa UBS-ului. Mă uit în jur la trecătorii ocazionali, la cei ce-şi pierd vremea pe băncile din faţa primăriei şi la cei câţiva de pe terasa de la Arcade. Nimeni nu pare să mă fi băgat în seamă.

“Eu nu cred în covid. O fraiereală să prostească lumea. O răceală, probabil nici măcar atât. Păi câţi mor anual de gripă, de inimă, de toate alilalte şi câţi au murit până acum de covid… Zi, poţi să faci comparaţie? Păi nu, normal că nu poţi! Păi dacă-ţi spun câţi mor la mine-n ţară în accidente de maşină, că n-avem autostrăzi şi se fură peste tot, păi n-o să-ţi vină să crezi. N-o să-ţi vină să crezi! Păi ce, că mor acuma zece, hai, două-jde de babe care oricum se duceau şi zic ăia că-i de la covid? Să fim serioşi… Dacă mai ţineau ăştia izolarea o lună muream eu aici la voi, de foame, că n-am putut munci şi era cât pe ce să mă fac pachet şi să mă car înapoi acasă. Apropo, vezi că plec acasă, o să lipsesc o săptămână de la cursuri, mă duc la o înmormântare. Mi-a murit un prieten bun într-un accident, că ce-ţi spuneam eu mai devreme? Aia-i marea problemă, nu covidu… N-o s-ajung eu chiar la înmormântare dar măcar mă văd cu gaşca, cu familia, că n-am mai fost de la Crăciun… Plec cu un prieten care merge şi el încolo…”

O săptămână mai târziu, Geta apare din nou în sala de curs. Le povesteşte colegilor, în pauzele de ţigară, că a fost la înmormântarea unui prieten, în ţara ei de baştină… Oamenii se sesizează că ţara respectivă e pe lista “roşie”, deci Geta ar fi trebuit să stea zece zile în carantină. Deşi nimeni nu-i reproşează nimic, vestea se răspândeşte rapid şi Geta este evitată discret. Un cerc de “distanţare socială”, chiar de “ostilitate socială”, se formează în jurul ei. Observă oarecum schimbarea dar nu face legătura cu povestea cu carantina. Ca orice om care nu crede în covid, nu-şi bate capul cu faptul că nu toţi ceilalţi cursanţi sunt tineri, la fel şi profesorii, sau că unii oameni ar putea fi, pur şi simplu, speriaţi de perspectiva unei boli serioase. “Obsedaţii ăia să stea acasă dacă se cacă pe ei, e problema lor…”

Vestea ajunge la urechile unui profesor, care raportează situaţia conducerii. Geta este invitată în cabinetul directoarei, femeie aproape de vârsta pensionării, care o primeşte, total neobişnuit în astfel de ocazii, din spatele biroului său masiv, purtând mască. Doamna profesoară prezintă succint faptele şi-apoi o întreabă pe Geta, oarecum frontal, de ce nu a respectat reglementările federale privind carantina obligatorie de zece zile, punând astfel în pericol sănătatea colegilor şi a profesorilor. Cum ziceam, Geta nu crede în covid, deci despre ce carantină e vorba aici? Iar carantină? Deşi părerile ei în legătură cu subiectul sunt cât se poate de ferme, asta nu înseamnă nicidecum că e proastă, ştie foarte bine care sunt regulile şi, la fel de bine, că amenzile pentru nerespectarea lor pot să ajungă la 10 mii de franci. Aşa că, în loc să pledeze cauza inexistenţei virusului, să povestească despre răceli, cancer şi accidente, răspunde, dezinvolt, că nu a fost plecată nicăieri. A stat tot timpul în Elveţia, a lipsit din alt motiv personal. Doamna directoare este descumpănită de răspuns şi, obişnuită să creadă oamenii pe cuvânt, îşi cere imediat scuze pentru neîncredere, încheind cordial o discuţie despre care crezuse că va fi neplăcută.

Abia ieşită din clădire, Geta se duce glonţ spre locul de fumat. Se intersectează cu doi colegi care numai ce terminaseră. În scrumiera largă de metal cele două ţigări, stinse cumva la jumătate, încă mai fumegă. “Bun”, îşi zice Geta în gând, “oricum n-aveam niciun chef de conversaţie, să vă ia dracu pe toţi!” Scoate din poşetă pachetul de ţigări, extrage din el ultima ţigară şi-l mototoleşte nervos, constatând că încă îi mai tremură, un pic, mâinile. Îşi aprinde ţigara şi câteva secunde mai târziu se repede să recupereze pachetul gol din coşul de gunoi de sub scrumieră. Întinde un pic cartonul boţit şi se holbează, lung, la poza oribilă şi la mesajul de sub ea: “Fumatul ucide!”

Se uită în jur şi bagă, discret, pachetul gol în poşetă.

*O poveste uşor modificată pe alocuri dar, din păcate, adevărată…