Ne-am nimerit întâmplător într-un mic orăşel elveţian de munte situat la vreo 30 de kilometri distanţă de mult mai cosmopolitul Interlaken, unde e vânzoleală de turişti tot anul pe lângă magazinele cu ceasuri scumpe sau ferestrele mari ale restaurantului Hooters, cu decolteurile şi atmosfera lui tropicală dinăuntru. La Meiringen categoric nu e la fel, deşi turismul atârnă greu în bilanţul oraşului, dar nu în perioada asta, când nu e zăpadă dar nici vară nu mai e, când munţii din jur s-au ascuns în ceaţa groasă, când nu toate telecabinele şi funicularele funcţionează, când afară sunt 6 grade şi plouă, rar, poate nu tot timpul, dar suficient cât să-ţi intre la un moment dat în oase.

Să baţi strada principală dintr-un cap în celălalt durează mai puţin de o jumătate de oră. În centru şi-au făcut loc şi câteva clădiri mai răsărite, chiar vreo două hoteluri cu pretenţii ce par mai vechi de 100 de ani, dar spre periferie am văzut şi câteva cabane de munte tradiţionale, bine întreţinute la exterior, dar care păreau nelocuite de zeci de ani. Nelipsitele perdeluţe din geamlâcurile etajelor aproape că arătau ca nişte pânze de păianjen, mai degrabă consistente din cauza deceniilor de praf decât din urzeala bătrânelor ţesături.

Când ne-am decis să mâncăm de prânz în oraş mi-a fost clar că va trebui să alegem chestii simple. Eu am ideea asta că într-un mic orăşel de munte n-ar trebui să fie greu să găseşti o masă simplă, de exemplu un şniţel, cartofi prăjiţi, eventual o salată. La Bienne, în oraşul în care locuim, chestia asta e dificilă, toată lumea oferă chestii (aparent) sofisticate, mai degrabă care se vor aşa decât sunt în realitate. N-am mai mâncat un şniţel din martie anul trecut, de când covidul a închis cantina biroului, de fapt biroul cu totul. Aşa că, speram eu, la munte ar trebui să fie prima opţiune: nepretenţioasă, prietenoasă cu cei care explorează munţii din jur, n-ai nevoie de un chef michelin ca să faci şniţele pe bandă rulantă. Mie, un amator, mi se par uşor de făcut. Dar a fost clar, după tura de centru, că m-am înşelat. A trebuit să alegem între un restaurant chinezesc specializat în sushi, o pizzerie care, uitându-mă la clienţii de pe terasă, bănuiesc că are patroni musulmani şi un restaurant turcesc care, curios, nu vindea mâncare mexicană, franţuzească sau tailandeză, chiar vindea nişte cinstite şaorme, e drept că dintr-o carne care arăta mai mult a parizer decât a piept de pui.

Ceva e în neregulă cu economia asta dacă toate vacile şi oile alea de le-am văzut păscând peste tot în jurul oraşului, pe dealurile din jur, sunt ţinute doar pentru brânza Gruyère, producţia de ciocolată elveţiană şi, evident, pozele pentru calendarele 2022. Şi mai au şi amprenta de carbon cât casa, de te bântuie suedeza aia mică de fiecare dată când te gândeşti la un antricot la grătar.

Până la urmă am ales restaurantul de sushi. Probabil localul fusese tot restaurant înainte de a fi fost preluat de familia de chinezi care ne-a întâmpinat. Cele câteva briz-brizuri atârnate ici şi colo, peştişori norocoşi, poze cu domniţe zâmbitoare, ornamente din bambus, nu reuşeau să acopere amenajarea anterioară a unui restaurant elveţian din anii ’80. Toate erau vechi şi demodate dar cumva se potriveau cu muzica chinezească şi atmosfera de local comunist care mi-a adus aminte de restaurantele noastre de pe vremea lui Ceaşcă. La masa de lângă noi îşi butonau telefoanele copiii familiei, o fată aproape adolescentă şi un băiat de vreo zece ani care comenta jocul de pe telefon cu expresii în engleză de gangster american. Avea accentul potrivit şi-o scotea din minţi pe maică-sa, care până la urmă n-a mai suportat şi i-a scos pe amândoi afară în ploaie să se plimbe cu trotinetele.

Cât despre sushi, trebuie să recunosc că-mi place, deşi întotdeauna am zis că peştele crud ar trebui să fie mai comestibil în restaurantele de la malul mării. Categoric cu riscuri de toxi-infecţie alimentară mai reduse, deşi supply chain-ul a progresat spectaculos de când s-a deschis primul restaurant în Meiringen, probabil nu de către chinezi. Una peste alta, n-am fost surprins să constat că sushi-ul de-aici e oarecum banal şi fad, poate cu excepţia unui sortiment ce avea în mijlocul discului de orez un fel de pateu în loc de peşte. Dar cel mai mult mi-au plăcut creveţii pane. Gazdele noastre chineze din Meringen Elveţia au păstrat numele japonez, tempura, pentru un fel de mâncare adus în Nagasaki prin secolul 16 de misionarii portughezi şi exportat înapoi în Europa de globalism până în creierul munţilor, unde a devenit cea mai accesibilă hrană a unei banale duminici de noiembrie. Mai şniţel de-atât nu s-a putut. Asta e, lumea se schimbă.