Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!

Mă puneam în maşină şi trăgeam, încet, portiera după mine fără să o ating, vă jur! Intram în lift cu umărul drept înainte şi cu un pic de avânt, ca să evit să mă proptesc în uşa metalică. Pe trotuarele Bienne-ului mă învăţasem deja să merg cu traficul venind din faţă, asta după ce am simţit cum un autobuz venind din spate s-a apropiat periculos de mine. Şoferul l-a redresat în ultimul moment. Ce să zic, poate şi eu mergeam prea aproape de bordură. După o vreme mă obişnuisem, cumva, să compensez micile inconveniente provocate de ciudata atracţie pe care umărul meu stâng o avea asupra chestiilor metalice. M-am ţinut, consecvent, departe de marea macara din capul străzii, de frică să nu produc, dracului, vreo nenorocire majoră în oraş. Am ocolit cale de vreo cinci minute la fiecare ieşire în centru, dar a fost mai bine aşa…

Dar m-a mâncat în fund să mă vaccinez azi dimineaţă (şi) cu antigripalul 2021. Am intrat în panică după ce, la ultima mutare, am rătăcit setul de ventuze de le-aveam moştenire de la bunică-mea, chestie care m-a lăsat complet vulnerabil. Oricum, nu credeam că un banal antigripal poate rivaliza cu maleficul ARN mesager care-ţi face genomu’ franjuri şi despre care toată lumea ştie că te transformă într-un zombie magnetic controlat, când vrea muşchii lui, de omul de la microsoft. Şi l-am făcut şi în umărul celălalt… Aşa că am zis să evit liftul când am plecat de la birou, dar cu greu m-am desprins de balustrada metalică a scărilor interioare. Portiera maşinii m-a pocnit peste locul abia injectat, de cu greu mi-am mai desprins leucoplastul de pe umăr, uşile automate ale garajului abia s-au deschis iar maşina a tras tot drumul ori stânga ori dreapta, de nu mai ştiam ce să-i fac. Presupun că am mai adăugat şi o a patra generaţie de sterilitate la precedentele trei, dar asta o să fie mai greu de verificat câtă vreme soţia ar putea contesta motivele reale ale unui posibil studiu de caz pe un eşantion reprezentativ.

Ce mai, poate că trei vaccinuri în patru luni au fost cam multe. Şi mă gândeam să-l fac şi pe al patrulea, pe bustăr ăla, înainte să vin acasă, în România. Poate mă mai gânde

Windows update: Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist.

Ce dracu…. staţi să-mi scot furculiţa asta din umăr, îmi dau un restart şi revin…

Piscina acoperită din Bienne s-a închis în martie anul trecut, odată cu toate celelalte locuri publice din Elveţia. Cu excepţia, probabil, a câtorva săptămâni în timpul verii trecute – când puţini au avut oricum curajul să intre în apa care-ar fi putut foarte bine să fie o soluţie periculoasă de covid clorurat – a rămas închisă publicului până pe 26 iunie 2021. În tot timpul ăsta unii au protestat zicând (crezând?) că nu există covid, angajaţii s-au plâns, guvernul a ajutat cât a putut şi apa din lacurile de munte a rămas neprietenos de rece. Vă puteţi imagina cam câţi înotători pasionaţi, triatlonişti maniaci, grupe de copii nescăldaţi, aquagimnaste pensionare sau simpli amatori de bălăceală au visat la ziua în care consiliul federal le va permite din nou accesul la piscină? Un an şi trei luni pe uscat. A fost mult, dar a trecut. Viaţa şi-a reluat cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe 5 iulie, opt zile după liberare, piscina s-a închis pentru revizia anuală. Până pe 15 august, căci nimic nu poate să perturbe disciplina elveţiană a lucrului prea bine făcut.

Sunt momente când constaţi imediat inconvenientele vieţii de emigrat într-o ţară străină, chiar una civilizată şi calmă cum e Elveţia. N-o să găseşti exemplu mai bun decât situaţia numeroasei comunităţi spaniole din Bienne care, din respect pentru ţara în care trăieşte, a trebuit să-şi înghită aseară strigătele de bucurie pentru încă două ore după sfârşitul meciului în care a fost eliminată inimoasa naţională elveţiană. Au explodat gălăgios abia alături de italieni (învingători în faţa belgienilor), sărbătorind pe străzi când dracu mai ştia dacă petardele, claxoanele şi uralele care au inundat oraşul erau ale italienilor sau ale spaniolilor. Nimic neobişnuit dealtfel, căci Bienne-ul este atât de pestriţ încât se sărbătoreşte după fiecare meci. Locuitorii oraşului îşi descoperă claxoanele doar când naţionala ţării lor de origine câştigă şi nu se sfiesc să le folosească până târziu în noapte. Energia asta ne face pe toţi, un pic, învingători.

6:55. În faţă la Suprax, pe Neumarktstrasse, vreo 5 heroinomani cocârjaţi şi cu hanoracele-n cap socializează în aşteptarea dozei de metadonă. Centrul de tratament pentru dependenţii de heroină se deschide la ora 7 şi are program până la 6:30 după-amiaza, inclusiv sâmbăta şi duminica. Dar n-avem noi treabă cu metadona, doar trecem pe lângă în drumul nostru spre CMB, unul dintre cele două centre de vaccinare anti-covid, care se deschide abia la 9. Mai precis, lucrează doar de la 9 la 13, de luni până vineri. Chestie de priorităţi, ce să-i faci.

7:45. Panoul de sârmă împletită lângă care stau deja de 45 de minute e lung de 4 metri. L-am măsurat întâi din ochi, apoi mi-am rafinat estimarea, că tot n-aveam nimic mai bun de făcut. Sunt 12 inele care fixează panoul la bază, cam 30 de centimetri între ele, în fine, cum ziceam, vreo 4 metri. Sunt 6 panouri până la capătul parcării, apoi echivalentul a încă 5, la ochiometru, până la colţul străduţei. După colţ, fac în minte socoteala că mai sunt vreo cinci până la intrarea în spital. Câte am zis? Echivalentul a 21 de panouri de 4 metri? Deci 84 de metri de coadă în faţa mea. Cam un om pe metru, mai multă distanţare socială nu ne iese, deci vreo 84 de oameni. Noroc că am venit de la 7. În spatele meu – calculez rapid – încă o sută de metri până la colţ. La 8 coada a mai dat colţul o dată şi-a ajuns în Zentralstrasse, să tot fie de vreo 400 de metri. La 9 avea să înconjoare complet tot cvartalul, coada cozii ajungând din direcţia opusă până în faţa spitalului. Dac-ar fi şarpe, coada ar putea să se muşte de coadă.

E mai mare ca ieri, când ne-am speriat şi ne-am întors acasă. De fapt e la fel ca ieri, dar o oră mai devreme. Azi, ca şi ieri, este zi dedicată celor care au venit pentru rapel. Încă încerc să înţeleg logica super-optimistă de a dedica două zile pentru rapel când ai vaccinat cinci zile de prima doză acum patru săptămâni, cu aceleaşi patru posturi de lucru şi o oră în plus de program. Triumful speranţei în faţa logisticii.

Pe la 8.30 un tip coboară de pe bicicletă pe trotuarul opus. Un minut mai târziu îl văd cu o chitară în mână. Atacă hotarât “Oh, happy day!” şi vocea i se reflectă ciudat în pereţii străduţei înguste. Câteva chiote izbucnesc din coadă, combinaţie de surpriză şi entuziasm. Happy day zici? Nu cântă bine, dar energia îl ajută. A trezit-o pe chinezoaica din spatele meu care, în picioare şi cu ochii închişi, nu se mai mişcase de 10 minute. Strigă, ţopăie, se plimbă, de-a lungul cozii, pe trotuarul opus. Repetă “When Jesus washed (When Jesus washed)”, face şi partea corului şi vocea i se umple, evident partea asta îi place cel mai mult. Şi mie, deşi Whitney Huston parcă o cânta mai bine. Termină în aplauzele tuturor, inclusiv ale celor două femei cu capetele acoperite de hijab, musulmane probabil, care zâmbesc larg pe sub măşti. Artistul ţine un discurs sumar. Sunt prea mulţi de Jesus în ce zice el în germană, deci înţeleg şi eu suficient. L-a trimis biserica să facă entertainment pentru păcătoşii care vor să se vaccineze şi pune tot sufletul în misiunea lui creştinească. Mai bagă un gospel american înainte să se suie pe bicicletă şi să plece, dar deja e evident că interesul cozii a scăzut. Deh, majoritatea pro-vaccinişti, stau patru ore la coadă de parcă ar avea deja cip-ul lui Gates în sânge. Sunt probabil progresişti, deci mai mult ca sigur neomarxişti, evident amatori de cancel-culture şi woke, care nu se lasă uşor duşi la biserică nici când vine biserica peste ei cu chitara. Oricum, mişto moment, ne-am mai dezmorţit, slavă Domnului!

În jur miroase a cafea şi a gipfeli (unul dintre puţinele cuvinte din germană pe care le cunosc, absolut inutil pentru că oricine înţelege dacă zici croissant). Porumbeii Bienne-ului participă şi ei la festin şi ciugulesc lacom firimiturile de pe jos, ţopăind fără griji, cu tupeu chiar, printre picioarele oamenilor din coadă.

Pe la 8:45 începem să ne mişcăm. Evident că nu au deschis mai devreme, Helooo!!!, suntem în Elvetia, ce naiba, până nu bate clopotul bisericii din centrul vechi 4 din cele 9 gonguri nimic nu mişcă în centrul medical. E drept şi că înainte de al cincilea gong acele sunt gata să-ţi intre sub piele. Dar acum, la fără un sfert, ne mişcăm doar pentru că ne strângem, nerăbdători, unii în alţii, făcând noţiunea de distanţare socială o chestie foarte, foarte relativă. La 9 fix o doamnă îmbrăcată în gilet jaune vine să verifice dacă stăm toţi pentru al doilea vaccin. Mă îngrijorez un pic pentru că, evident, n-ai vrea să fii lângă cineva care află că a stat două ore degeaba la coadă. Slavă Domnului, din nou, nimeni nu mişcă.

Pentru un motiv care-mi scapă, din toată coada aia imensă, trecătorii decid să ceară tot felul de explicaţii fix de la mine. În dialectul de germană, evident, că m-au văzut pe mine cu faţă de neamţ. Dezamăgesc, din păcate, dar m-am obişnuit… Mulţi se opresc din drumul lor ca să fotografieze coada, o ciudăţenie nemaivăzută aici, în Elveţia, de la votul comunităţii româneşti pentru europarlamentarele din 2019 (organizate de PSD, normal). Sincer, coada e impresionantă şi pentru standardele înalte ale anilor ’80 ai perioadei comuniste. Ce frumos, mi-a adus aminte de copilărie!

Nimeresc la un doctor cam de-o seamă cu mine. Doctor-doctor, nu asistent. Nu pare atins de vreun sentiment al urgenţei. Mă întreabă de sănătate de parcă i-ar fi teamă ca vaccinul să nu-mi cauzeze în vreun fel, mă priveşte insistent, completează actele cu grijă, îmi zice să nu mă uit, bagă acul şi mă întreabă de unde vin. Zic temător România şi mi se confesează că nevastă-sa e unguroaică şi că suntem la fel. Nu pricep exact în ce sens suntem la fel dar, în fine, trec peste. El habar n-are ce noroc a avut să dea peste un român convins că ungurii sunt, more or less, cam la fel. O fi vrut să zică de nevastă-sa că-i vaccinată în două rânduri cu Moderna? Slavă Domnului!… deşi cred c-am mai zis…

Fetele erau prea prinse în discuţie ca să le observe pe bătrânele pe lângă care trecuseră. Au fost, în schimb, atent studiate – cât de atent se poate la cei peste 80 de ani ai celor două doamne. Apoi am trecut noi pe lângă ele şi probabil că cele câteva cuvinte în română au fost auzite pentru că, imediat ce le-am depăşit, am auzit, cu voce acută, jumătate consternată şi jumătate îngrijorată, “Ils sont partout!!!”. Despre noi, românii, era vorba, căci noi eram cei ce invadaseră spaţiul vital al celor două bătrâne şi, probabil, al întregii Elveţii.

Mi-am adus aminte de povestea asta veche astăzi, când am avut, la rându-mi, impresia că oraşul s-a umplut brusc de români. La intrarea pe Nidaugasse un acordionist ţigan cânta Lambada, chinuindu-se din răsputeri să n-o dea-n manea. Vreo câţiva gură-cască se opriseră în jurul lui şi două domnişoare se apropiau mişcând lasciv din şolduri. Pentru o zi de sâmbătă asta s-ar fi tradus drept un succes rezonabil, doar că noi ştim bine că nu în asta se măsoară succesul în business-ul cu acordeoane pe stradă. Mai încolo, în faţă la Coop, un alt rapsod interpreta la vioară o şansonetă franţuzească, acompaniat de un alt acordionist. În cutia viorii, împinsă strategic doi metri în faţă, erau expuse vreo trei cd-uri cu înregistrările grupului, înconjurate de modesta recoltă a dimineţii, în monede de un franc. La magazinul românesc, unde m-am dus după cârnaţi olteneşti şi-un salam de Sibiu, unul dintre cerşetorii de curând apăruţi prin oraş m-a rugat să contribui la borcanul lui de tocană de legume, stârnind indignarea cu accent moldovenesc a vânzătoarei. Pe Kontrollstrasse, unde parchează de obicei audi-ul cu număr de Vâlcea, aproape ne-am ciocnit de un grup care vorbea tare în română, un tip ţinând pe după gât două domnişoare ce păreau docile, în ciuda hainelor provocatoare, menite să facă victime. Pe malul râului, sprijiniţi de balustrada de fier forjat, doi tipi fumau cu ochii-n soarele blând. Am auzit, în trecere, “nu frate, ăsta plăteşte, frate, nu-i problemă!”. Vizavi de Manor, zonă aglomerată sâmbătă dimineaţa, o tipă vorbea pe speaker, cu telefonul ţinut ca pe un microfon. “Nu, dragă, stai liniştit, în pat nu m-am făcut mai cuminte”... şi din păcate asta-i tot ce am putut prinde dintr-o discuţie ce părea extrem de interesantă.

În Manor, la etaj, în timp ce mă învărteam printre rafturile cu ţoale, mai mult ca să mă simt printre oameni decât ca să cumpăr ceva, cineva a strănutat, brusc şi din toţi rărunchii. Aproape instantaneu altcineva a strigat “Noroc!”, urare care m-a luat, în mod ciudat, complet pe nepregătite. Până la urmă, nu pentru un dram de noroc suntem toţi aici?

Este absolut emoţionantă bucuria celebrelor văcuţe elveţiene, eliberate din grajd odată cu venirea primăverii. Nimeni n-o să ştie vreodată dacă au apucat să protesteze – ca boii altora – pentru că le-a fost refuzată libertatea de-a paşte în zăpadă sau de-a le îngheţa curul pe munte în plină pandemie. Pardon, voiam să spun, evident, în plină iarnă.

-N-ai vrut să te uiţi la film, a fost “Once upon a time… in Hollywood” pe RTS1.

-Da’ ştiu că s-au împuşcat ăia nu glumă, i-am auzit de dincolo!

-Păi film de Tarantino, ce vrei… îl mai ţii minte, nu? L-am văzut la cinema. Cu Brad Pitt, DiCaprio… ăla lung şi plictisitor. Acum am văzut doar jumătate din el şi mi s-a părut mai bun decît prima dată, probabil pentru că ştiam la ce să mă aştept.

-Parcă-mi aduc aminte ceva… Despre ce a fost?

-O poveste de la Hollywood, de prin 70…

-Cum o să fie din ’70? Brad Pitt nici nu era născut în 70!

-Povestea e din 70, nu filmul! Şi o să te dezamăgesc, dar Brad Pitt era născut în 70, probabil are 60 de ani… După o verificare scurtă pe google… E născut în 63!

-Da… eşti invidios, vrei să spui că-i bătrân.

-Toţi ăştia bunii îmbătrânim, dragă. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci…

-Ha-ha-ha!!!

Când am hotărât să ieşim cu orice preţ pentru că e duminică, mijlocul lui Martie şi e normal să stăm în natură, nu întinşi pe canapelele impregnate de prea multă iarnă şi distanţare socială, afară ploua uşor şi încă se mai simţea vântul turbat care ne-a ondulat toată noaptea, în acorduri horror de joagăr, jaluzelele metalice exterioare. În următoarele două ore de bănănăit pe străzile Bienne-ului intensitatea ploii avea să varieze între burniţă măruntă şi averse torenţiale, avea să se transforme într-o lapoviţă indecisă şi mai apoi în ninsoare de-a dreptul, doar pentru a se întoarce spre după-amiază la sentimente mai bune, la ploaia uşoară de la început. Când atmosfera a devenit mai transparentă am văzut cum creasta Jurei, deasupra oraşului, era complet albă, semn că sus a fost doar zăpadă tot timpul.

Nu am fost nici astăzi, căci pozele sunt făcute cu telefonul, doar că mi-a plăcut lumina şi faptul că aproape nu erau oameni prin zonă, din motive de covid şi de vreme rea.

Poate pentru că ceasurile Omega au ajuns acum 50 de ani pe lună şi l-au ajutat pe Daniel Craig să arate atât de convingător în rolul lui James Bond merită să plăteşti preţul calităţii orologeriei elveţiene. Dar uitându-mă la irealul fagure din lemn de deasupra străzii ce poartă numele fondatorului grupului Swatch, Nicolas G. Hayek, mă întreb dacă nu cumva creativitatea elveţienilor a ajuns chiar dincolo de Lună, la structurile extraterestre ale unor lumi în care toată lumea poartă Omega, Breguet, Blancpain, Longines, Tissot, Rado. Sau Swatch.

*Swatch este, probabil, cel mai mare grup de orologerie din lume, deţinând branduri precum Omega, Breguet, Jaquet Droz, Longines, Tissot, Rado, Certina, Mido, Hamilton, Swatch şi altele.

Astăzi a fost zi de referendum în Elveţia. Oricât de ciudat ar părea pentru vremurile astea, cetăţenii şi-au pus toţi măştile pe faţă şi s-au dus să voteze pentru (sau contra) interzicerii purtării vălului musulman în public. Iniţiativa, propusă evident de extrema dreaptă, va deveni lege, fiind votată cu peste 50% în mai toate cantoanele. Singurele excepţii, unde propunerea a fost respinsă, sunt zonele turistice, direct afectate, şi marile oraşe – Geneva, Basel, Zurich, Berna, practic singurele locuri din Elveţia unde ai putea vedea o femeie având faţa acoperită de voal. În cei aproape opt ani de când sunt aici am văzut femei voalate doar de două ori, prima dată în Geneva şi a doua oară în Zurich, de fiecare dată pe promenadele din jurul lacurilor, evident turiste cu dare de mână venite în Elveţia pentru aer, munţi, bănci şi ceasuri scumpe. În Bienne, oraş cu o minoritate musulmană semnificativă, probabil printre cele mai mari din ţară, nu am văzut niciodată o femeie purtând voal. Cu capul acoperit da, dar nu cu voal peste faţă. Statisticile federale arată că 80% dintre musulmani sunt nepracticanţi, procent similar celorlalte culte religioase din Elveţia. Aşa că interdicţia aste este doar o inutilă răbufnire de extremism şi o confirmare a unei atitudini islamofobe intens alimentate de propaganda conservatoare din social media. Culmea, de data asta extremele s-au aliat, pentru că iniţiativa a fost votată şi de către mulţi dintre cei cu vederi de stânga, sub pretextul emancipării femeii musulmane. Doar că, din nou, studiile din ultimii ani confirmă că femeile care poartă văl în Elveţia, cam 30 în toată ţara, o fac din convingere şi nu pentru că sunt obligate. Deci emancipare cu forţa. Consecinţele votului de astăzi vor fi limitarea, chiar şi fără efect, a libertăţilor unei minorităţi, o inutilă inflamare a spiritelor, mai ales în mediile cu orientări extremiste din ambele tabere şi, nu în ultimul rând, un mesaj către şeicii cu haremuri şi bani că nu mai sunt la fel de bineveniţi în Elveţia ca până acum.

Până una alta, purtătoarele de văl obligate să nu le mai poarte vor trebui să poarte măştile pe care toată lumea este obligată să le poarte.