6:55. În faţă la Suprax, pe Neumarktstrasse, vreo 5 heroinomani cocârjaţi şi cu hanoracele-n cap socializează în aşteptarea dozei de metadonă. Centrul de tratament pentru dependenţii de heroină se deschide la ora 7 şi are program până la 6:30 după-amiaza, inclusiv sâmbăta şi duminica. Dar n-avem noi treabă cu metadona, doar trecem pe lângă în drumul nostru spre CMB, unul dintre cele două centre de vaccinare anti-covid, care se deschide abia la 9. Mai precis, lucrează doar de la 9 la 13, de luni până vineri. Chestie de priorităţi, ce să-i faci.

7:45. Panoul de sârmă împletită lângă care stau deja de 45 de minute e lung de 4 metri. L-am măsurat întâi din ochi, apoi mi-am rafinat estimarea, că tot n-aveam nimic mai bun de făcut. Sunt 12 inele care fixează panoul la bază, cam 30 de centimetri între ele, în fine, cum ziceam, vreo 4 metri. Sunt 6 panouri până la capătul parcării, apoi echivalentul a încă 5, la ochiometru, până la colţul străduţei. După colţ, fac în minte socoteala că mai sunt vreo cinci până la intrarea în spital. Câte am zis? Echivalentul a 21 de panouri de 4 metri? Deci 84 de metri de coadă în faţa mea. Cam un om pe metru, mai multă distanţare socială nu ne iese, deci vreo 84 de oameni. Noroc că am venit de la 7. În spatele meu – calculez rapid – încă o sută de metri până la colţ. La 8 coada a mai dat colţul o dată şi-a ajuns în Zentralstrasse, să tot fie de vreo 400 de metri. La 9 avea să înconjoare complet tot cvartalul, coada cozii ajungând din direcţia opusă până în faţa spitalului. Dac-ar fi şarpe, coada ar putea să se muşte de coadă.

E mai mare ca ieri, când ne-am speriat şi ne-am întors acasă. De fapt e la fel ca ieri, dar o oră mai devreme. Azi, ca şi ieri, este zi dedicată celor care au venit pentru rapel. Încă încerc să înţeleg logica super-optimistă de a dedica două zile pentru rapel când ai vaccinat cinci zile de prima doză acum patru săptămâni, cu aceleaşi patru posturi de lucru şi o oră în plus de program. Triumful speranţei în faţa logisticii.

Pe la 8.30 un tip coboară de pe bicicletă pe trotuarul opus. Un minut mai târziu îl văd cu o chitară în mână. Atacă hotarât “Oh, happy day!” şi vocea i se reflectă ciudat în pereţii străduţei înguste. Câteva chiote izbucnesc din coadă, combinaţie de surpriză şi entuziasm. Happy day zici? Nu cântă bine, dar energia îl ajută. A trezit-o pe chinezoaica din spatele meu care, în picioare şi cu ochii închişi, nu se mai mişcase de 10 minute. Strigă, ţopăie, se plimbă, de-a lungul cozii, pe trotuarul opus. Repetă “When Jesus washed (When Jesus washed)”, face şi partea corului şi vocea i se umple, evident partea asta îi place cel mai mult. Şi mie, deşi Whitney Huston parcă o cânta mai bine. Termină în aplauzele tuturor, inclusiv ale celor două femei cu capetele acoperite de hijab, musulmane probabil, care zâmbesc larg pe sub măşti. Artistul ţine un discurs sumar. Sunt prea mulţi de Jesus în ce zice el în germană, deci înţeleg şi eu suficient. L-a trimis biserica să facă entertainment pentru păcătoşii care vor să se vaccineze şi pune tot sufletul în misiunea lui creştinească. Mai bagă un gospel american înainte să se suie pe bicicletă şi să plece, dar deja e evident că interesul cozii a scăzut. Deh, majoritatea pro-vaccinişti, stau patru ore la coadă de parcă ar avea deja cip-ul lui Gates în sânge. Sunt probabil progresişti, deci mai mult ca sigur neomarxişti, evident amatori de cancel-culture şi woke, care nu se lasă uşor duşi la biserică nici când vine biserica peste ei cu chitara. Oricum, mişto moment, ne-am mai dezmorţit, slavă Domnului!

În jur miroase a cafea şi a gipfeli (unul dintre puţinele cuvinte din germană pe care le cunosc, absolut inutil pentru că oricine înţelege dacă zici croissant). Porumbeii Bienne-ului participă şi ei la festin şi ciugulesc lacom firimiturile de pe jos, ţopăind fără griji, cu tupeu chiar, printre picioarele oamenilor din coadă.

Pe la 8:45 începem să ne mişcăm. Evident că nu au deschis mai devreme, Helooo!!!, suntem în Elvetia, ce naiba, până nu bate clopotul bisericii din centrul vechi 4 din cele 9 gonguri nimic nu mişcă în centrul medical. E drept şi că înainte de al cincilea gong acele sunt gata să-ţi intre sub piele. Dar acum, la fără un sfert, ne mişcăm doar pentru că ne strângem, nerăbdători, unii în alţii, făcând noţiunea de distanţare socială o chestie foarte, foarte relativă. La 9 fix o doamnă îmbrăcată în gilet jaune vine să verifice dacă stăm toţi pentru al doilea vaccin. Mă îngrijorez un pic pentru că, evident, n-ai vrea să fii lângă cineva care află că a stat două ore degeaba la coadă. Slavă Domnului, din nou, nimeni nu mişcă.

Pentru un motiv care-mi scapă, din toată coada aia imensă, trecătorii decid să ceară tot felul de explicaţii fix de la mine. În dialectul de germană, evident, că m-au văzut pe mine cu faţă de neamţ. Dezamăgesc, din păcate, dar m-am obişnuit… Mulţi se opresc din drumul lor ca să fotografieze coada, o ciudăţenie nemaivăzută aici, în Elveţia, de la votul comunităţii româneşti pentru europarlamentarele din 2019 (organizate de PSD, normal). Sincer, coada e impresionantă şi pentru standardele înalte ale anilor ’80 ai perioadei comuniste. Ce frumos, mi-a adus aminte de copilărie!

Nimeresc la un doctor cam de-o seamă cu mine. Doctor-doctor, nu asistent. Nu pare atins de vreun sentiment al urgenţei. Mă întreabă de sănătate de parcă i-ar fi teamă ca vaccinul să nu-mi cauzeze în vreun fel, mă priveşte insistent, completează actele cu grijă, îmi zice să nu mă uit, bagă acul şi mă întreabă de unde vin. Zic temător România şi mi se confesează că nevastă-sa e unguroaică şi că suntem la fel. Nu pricep exact în ce sens suntem la fel dar, în fine, trec peste. El habar n-are ce noroc a avut să dea peste un român convins că ungurii sunt, more or less, cam la fel. O fi vrut să zică de nevastă-sa că-i vaccinată în două rânduri cu Moderna? Slavă Domnului!… deşi cred c-am mai zis…