Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!