Deşi e zonă pietonală trebuie să ocolesc Mercedes-ul decapotabil care a oprit în mijlocul aleei, venit de pe o străduţă laterală. Chiar în faţa maşinii e o clădire în construcţie, cu un gard de protecţie din plasă care fură şi el vreun metru din trotuar. Pietonii se uită strâmb spre maşină în timp ce se strecoară prin spaţiul rămas liber, dar prin geamurile negre nu se vede mare lucru. În Elveţia străzile pietonale sunt sacre.

Când s-a deschis portiera din dreapta, la câţiva metri de mine, am crezut că visez, nu vezi aşa ceva în fiecare zi. O brunetă spectaculoasă, mai mult prin efort decât prin calităţile naturale, s-a dat jos din maşină cu gesturi largi, studiate, părea că se mişcă cu încetinitorul, deşi nu suficient de încet cât să ne lase pe noi, muritorii de rând din stradă, să absorbim toate amănuntele. La naiba, Rihanna în mijlocul Bienne-ului?!?!?! Buze exagerat preapline, gene cum n-am mai văzut din Muppets, sprâncene desenate parcă cu laserul în model de anime japonez. Un strat de ceva îi acoperea faţa şi părea să-i limiteze expresiile, în plus avea un bronz care-ar fi putut fi în acelaşi timp natural şi aplicat. Şi asta nu-i nimic! Domnişoara era îmbrăcată cu ceva ce ar fi trecut, pentru cineva mai în vârstă, drept un furou, deşi nu era făcut să fie purtat pe dedesubt. Aşa că era mai degrabă un combinezon (fără vreo întrebuinţare practică evidentă), croit dintr-o bucată, negru şi complet transparent, menit să lase să se vadă… aproximativ totul. Nici îmbrăcată, nici dezbrăcată, ar fi zis Ispirescu… Doar că, atunci când s-a ridicat din maşină, am observat că pe deasupra avea şi un fel de pardesiu. Deşi suficient de descheiat, pardesiul a refuzat să-i expună complet implanturile generoase, poate şi pentru că doctorul chirurg decisese să le tragă (întindă?) mai spre lateral, lăsând o vale largă de-o palmă deasupra sternului. Păcat…

Tocuri cui, am uitat să zic, şi fund bombat, cum se poartă acum, rezultatul multelor genoflexiuni şi exerciţii la aparatele de fesieri. În fine, poate un pic şi de la şaorma, dar sunt rău, aproape că nu se vede. A făcut câţiva paşi, unduindu-se provocator, probabil conştientă de efect, până la intrarea în şcoala de muzică. Să fie oare profesoară… de dansuri exotice? Am simţit cu coada ochiului că mai mulţi trecători, deopotrivă femei şi bărbaţi, monitorizau curioşi situaţia. Şi-a extras telefonul din buzunar şi aproape am simţit valul de stupoare – de unde naibii l-a scos pe-ăla?!?! – dar n-a mai apucat să-l folosească. Un băieţel de vreo 8-9 ani, purtând o cutie de vioară în spate, a coborât scările, îndreptându-se spre ea dar privind în acelaşi timp în jur, la lumea curioasă. Nu puteam să ratez momentul ăsta, am încetinit pasul şi-am ciulit urechile, aproape sigur de ce-o să urmeze, curios să văd dacă ghicesc şi de data asta.

– Hai, mişcă-ţi curu’ c-a blocat Vasi strada!

Acum câteva zile, un articol din Tribune de Geneve descria valul 4 din România drept “carnagiul bunicilor”. Dincolo de titlul cu conotaţii apocaliptice, conţinutul descria corect situaţia României în mijlocul unei crize epidemice şi sanitare îngrozitoare. În comentariile de sub articol o româncă ţinea să confirme situaţia, iar franceza sa prea tehnică sugera că ştie despre ce vorbeşte. Sunt mulţi români care lucrează în domeniul sănătăţii în Elveţia francofonă, deci nicio surpriză.

Mesajul ei bine intenţionat avea să primească o lungă replică din partea cuiva la fel de avizat, ceea ce era evident mai mult din ton decât din exactitatea tehnică. România e una dintre cele mai înapoiate state din Europa, explica, sigur pe el, specialistul. Românii sunt extrem de săraci, ceea ce implică o alimentaţie deficitară. Pentru că mănâncă prost, românii au sisteme imunitare compromise, ceea ce-i lasă pradă tuturor bacteriilor şi virusurilor lumii ăsteia. Şi de-aia – a venit încheierea apoteotică – covidul loveşte năpraznic! Altfel, într-o lume bine hrănită, e doar o gripă banală. Voilà!

Voilà, acum ştiţi şi voi că de-aia se moare de covid în România cât în tot vestul Europei la un loc, pentru că mâncăm prost şi sarmalele nu ne stimulează suficient imunitatea. Mai degrabă involuntar, comentatorul elveţian, fără îndoială un om cu o dietă impecabilă, ar putea induce ideea că un popor cu aşa o rezistenţă deplorabilă la boli ar avea nevoie de mai multă vaccinare, nu?

Dacă aş continua în logica acestui domn, aş putea constata că ultimele săptămâni dovedesc cum Elveţia devine din ce în ce mai nemâncată – pardon, malnutrită. Ba, aş spune, cantoanele germane din estul şi centrul ţării par a sta mult mai prost cu imunitatea faţă de cele din zona marilor oraşe sau din Elveţia francofonă. Asta, poate, pentru că în valurile precedente situaţia a stat complet pe dos, ceea ce i-a speriat pe oameni şi i-a convins că trebuie să se… pardon, era să zic să se vaccineze, dar evident, pentru domnul nostru explicaţia este că i-a convins să mănânce mai sănătos. Mai ales ăia care au scăpat.

Serios acum, să nu faci legătura între rata de vaccinare semnificativ mai mică din est şi numărul crescut de cazuri şi de spitalizări mi se pare pur şi simplu dezarmant. E logic, e evident, e elementar… Cum să nu faci legătura dintre mortalitatea de aproape 50 de ori mai mare în Noiembrie în România faţă de Portugalia, când rata de vaccinare de la noi era de sub 40% iar la ei de 90%? Asta fără să mai zic că poate cea mai vaccinată categorie din România e chiuveta. Ce poţi spune mai mult – sau altfel – pentru a convinge oamenii că medicina, ca ştiinţă, este, în principal, un exerciţiu de statistică? Şi că poveştile vecinului care a murit a doua zi după vaccin şi a colegei care-a ajuns la spital dublu vaccinată, au sens numai în măsura în care sunt adunate consecvent alături de alte zeci, sute şi mii de exemple similare. Altfel poveştile nu au relevanţă statistică – ăsta-i termenul tehnic – şi nu contează decât pentru propaganda de FB. Ceea ce ar trebui să conteze mai mult, în schimb, e că într-o lume în care au fost deja administrate aproape 8 miliarde (!!!) de doze din vaccinurile covid, ‘jde miile de antivaxeri nu pot să combată ştiinţa decât cu poveştile astea de doi lei despre sărăcia românilor sau despre mai ştiu eu cine care a păţit mai ştiu eu ce.

Între timp, se pare că toată Europa îşi închide obloanele de frica noii tulpini care vine de la alţi nemâncaţi, fraţii noştri sud-africani. Dacă e să ne ghidăm după cât de isterică e reacţia statelor, aş zice că situaţia e mai serioasă decât suntem lăsaţi să înţelegem. Să vezi acum malnutriţie…

Ne-am nimerit întâmplător într-un mic orăşel elveţian de munte situat la vreo 30 de kilometri distanţă de mult mai cosmopolitul Interlaken, unde e vânzoleală de turişti tot anul pe lângă magazinele cu ceasuri scumpe sau ferestrele mari ale restaurantului Hooters, cu decolteurile şi atmosfera lui tropicală dinăuntru. La Meiringen categoric nu e la fel, deşi turismul atârnă greu în bilanţul oraşului, dar nu în perioada asta, când nu e zăpadă dar nici vară nu mai e, când munţii din jur s-au ascuns în ceaţa groasă, când nu toate telecabinele şi funicularele funcţionează, când afară sunt 6 grade şi plouă, rar, poate nu tot timpul, dar suficient cât să-ţi intre la un moment dat în oase.

Să baţi strada principală dintr-un cap în celălalt durează mai puţin de o jumătate de oră. În centru şi-au făcut loc şi câteva clădiri mai răsărite, chiar vreo două hoteluri cu pretenţii ce par mai vechi de 100 de ani, dar spre periferie am văzut şi câteva cabane de munte tradiţionale, bine întreţinute la exterior, dar care păreau nelocuite de zeci de ani. Nelipsitele perdeluţe din geamlâcurile etajelor aproape că arătau ca nişte pânze de păianjen, mai degrabă consistente din cauza deceniilor de praf decât din urzeala bătrânelor ţesături.

Când ne-am decis să mâncăm de prânz în oraş mi-a fost clar că va trebui să alegem chestii simple. Eu am ideea asta că într-un mic orăşel de munte n-ar trebui să fie greu să găseşti o masă simplă, de exemplu un şniţel, cartofi prăjiţi, eventual o salată. La Bienne, în oraşul în care locuim, chestia asta e dificilă, toată lumea oferă chestii (aparent) sofisticate, mai degrabă care se vor aşa decât sunt în realitate. N-am mai mâncat un şniţel din martie anul trecut, de când covidul a închis cantina biroului, de fapt biroul cu totul. Aşa că, speram eu, la munte ar trebui să fie prima opţiune: nepretenţioasă, prietenoasă cu cei care explorează munţii din jur, n-ai nevoie de un chef michelin ca să faci şniţele pe bandă rulantă. Mie, un amator, mi se par uşor de făcut. Dar a fost clar, după tura de centru, că m-am înşelat. A trebuit să alegem între un restaurant chinezesc specializat în sushi, o pizzerie care, uitându-mă la clienţii de pe terasă, bănuiesc că are patroni musulmani şi un restaurant turcesc care, curios, nu vindea mâncare mexicană, franţuzească sau tailandeză, chiar vindea nişte cinstite şaorme, e drept că dintr-o carne care arăta mai mult a parizer decât a piept de pui.

Ceva e în neregulă cu economia asta dacă toate vacile şi oile alea de le-am văzut păscând peste tot în jurul oraşului, pe dealurile din jur, sunt ţinute doar pentru brânza Gruyère, producţia de ciocolată elveţiană şi, evident, pozele pentru calendarele 2022. Şi mai au şi amprenta de carbon cât casa, de te bântuie suedeza aia mică de fiecare dată când te gândeşti la un antricot la grătar.

Până la urmă am ales restaurantul de sushi. Probabil localul fusese tot restaurant înainte de a fi fost preluat de familia de chinezi care ne-a întâmpinat. Cele câteva briz-brizuri atârnate ici şi colo, peştişori norocoşi, poze cu domniţe zâmbitoare, ornamente din bambus, nu reuşeau să acopere amenajarea anterioară a unui restaurant elveţian din anii ’80. Toate erau vechi şi demodate dar cumva se potriveau cu muzica chinezească şi atmosfera de local comunist care mi-a adus aminte de restaurantele noastre de pe vremea lui Ceaşcă. La masa de lângă noi îşi butonau telefoanele copiii familiei, o fată aproape adolescentă şi un băiat de vreo zece ani care comenta jocul de pe telefon cu expresii în engleză de gangster american. Avea accentul potrivit şi-o scotea din minţi pe maică-sa, care până la urmă n-a mai suportat şi i-a scos pe amândoi afară în ploaie să se plimbe cu trotinetele.

Cât despre sushi, trebuie să recunosc că-mi place, deşi întotdeauna am zis că peştele crud ar trebui să fie mai comestibil în restaurantele de la malul mării. Categoric cu riscuri de toxi-infecţie alimentară mai reduse, deşi supply chain-ul a progresat spectaculos de când s-a deschis primul restaurant în Meiringen, probabil nu de către chinezi. Una peste alta, n-am fost surprins să constat că sushi-ul de-aici e oarecum banal şi fad, poate cu excepţia unui sortiment ce avea în mijlocul discului de orez un fel de pateu în loc de peşte. Dar cel mai mult mi-au plăcut creveţii pane. Gazdele noastre chineze din Meringen Elveţia au păstrat numele japonez, tempura, pentru un fel de mâncare adus în Nagasaki prin secolul 16 de misionarii portughezi şi exportat înapoi în Europa de globalism până în creierul munţilor, unde a devenit cea mai accesibilă hrană a unei banale duminici de noiembrie. Mai şniţel de-atât nu s-a putut. Asta e, lumea se schimbă.

Aseară am văzut pe Netflix un film românesc care mi-a plăcut. Cu lesbiene şi un titlu ciudat, Câteva conversaţii despre o fată foarte înaltă. A fost al treilea film românesc de pe Netflix în tot atâtea seri, după Breaking News şi Legacy. Dacă faceţi eforturi să evitaţi marile seriale americane consumatoare de timp, ca mine, dacă vă plac filmele româneşti, vi le recomand pe toate trei cu căldură. Frumoasele noastre lesbiene au mers de minune cu un Cannonau de Sardinia, pentru care am făcut o mică pasiune. Temporară. Îmi place chiar mai mult decât Neagra de Purcari a magazinului românesc din Bienne, unde nu ajung prea des pentru că tentaţiile româneşti trebuie savurate cu măsură şi la intervale rezonabile de timp. După film am intrat pe Facebook ca să-mi scot data naşterii din profilul public. Am scos şi anul, deşi puteam la fel de bine să-l las, n-are importanţă. Just a number, cum zic americanii… Apoi am pus toate telefoanele din casă pe modul avion. Am citit, înainte să adorm, câteva pagini din Ierusalim, romanul lui Goncalo Tavares pe care l-am început marţi. Acasă era deja ziua mea, aici sunt cu o oră mai tânăr, deşi nu neapărat aşa mă simt.

M-am trezit târziu, un cadou pe care mi l-am planificat de săptămâna trecută, când am decis să-mi iau liber. Nu numai pentru că e ziua mea, dar după amiază dăm interviuri pentru un upgrade de la B la C al permiselor de şedere în Elveţia. Aştept şi o livrare Zalando, o pereche de blugi gri ce sper să-mi placă la fel de mult ca cei pătaţi cu silicon acum trei ani, cred, în timp ce izolam terasa casei de la Frumuşani. Era toamnă, ca acum, poate ultima toamnă în care am făcut ceva în casa aia. Toamna asta am revăzut-o doar în poze. Acum doar sper ca cei ce s-au decis s-o cumpere – şi care par să se fi îndrăgostit iremediabil de ea – vor aduna banii s-o plătească şi s-o ia în grijă. Nu le-am spus, rămâne secret, dar o parte din sufletul meu va rămâne acolo, la rădăcina fiecărui copac plantat alături de cei dragi.

În noua noastră casă de aici, de fapt mai mult a băncii decât a noastră, este mai greu să plantezi ceva. E la etajul 2. Dar e OK, avem un mic părculeţ în faţă şi dacă asta nu e de ajuns merg un sfert de oră pe jos în orice direcţie şi sunt în marea grădină care e Elveţia. E comod, e plăcut, e al nostru. În fine, cel puţin câtă vreme banca nu vrea să stea cu noi. Nu credeam să mai facem vreodată un credit în franci elveţieni. Români fiind, avem gena ctitoritului în noi.

A mai trecut un an. Nu cel mai bun, nici cel mai rău, mai ales că lucrurile rele au avut tendinţa de a se fi rezolvat pe parcurs. Sună ca o concluzie pentru 2021 şi nu este, mă refeream doar la al ţ-şpelea trandafir din buchetul vieţii mele. Mamă, cum a sunat asta cu trandafirul, mi-aş înfige un spin în fund pentru idee. O las, totuşi, semn că vârsta începe să-şi spună cuvântul.

Hmmm… Nu-mi stau rău blugii ăştia noi!

Mă puneam în maşină şi trăgeam, încet, portiera după mine fără să o ating, vă jur! Intram în lift cu umărul drept înainte şi cu un pic de avânt, ca să evit să mă proptesc în uşa metalică. Pe trotuarele Bienne-ului mă învăţasem deja să merg cu traficul venind din faţă, asta după ce am simţit cum un autobuz venind din spate s-a apropiat periculos de mine. Şoferul l-a redresat în ultimul moment. Ce să zic, poate şi eu mergeam prea aproape de bordură. După o vreme mă obişnuisem, cumva, să compensez micile inconveniente provocate de ciudata atracţie pe care umărul meu stâng o avea asupra chestiilor metalice. M-am ţinut, consecvent, departe de marea macara din capul străzii, de frică să nu produc, dracului, vreo nenorocire majoră în oraş. Am ocolit cale de vreo cinci minute la fiecare ieşire în centru, dar a fost mai bine aşa…

Dar m-a mâncat în fund să mă vaccinez azi dimineaţă (şi) cu antigripalul 2021. Am intrat în panică după ce, la ultima mutare, am rătăcit setul de ventuze de le-aveam moştenire de la bunică-mea, chestie care m-a lăsat complet vulnerabil. Oricum, nu credeam că un banal antigripal poate rivaliza cu maleficul ARN mesager care-ţi face genomu’ franjuri şi despre care toată lumea ştie că te transformă într-un zombie magnetic controlat, când vrea muşchii lui, de omul de la microsoft. Şi l-am făcut şi în umărul celălalt… Aşa că am zis să evit liftul când am plecat de la birou, dar cu greu m-am desprins de balustrada metalică a scărilor interioare. Portiera maşinii m-a pocnit peste locul abia injectat, de cu greu mi-am mai desprins leucoplastul de pe umăr, uşile automate ale garajului abia s-au deschis iar maşina a tras tot drumul ori stânga ori dreapta, de nu mai ştiam ce să-i fac. Presupun că am mai adăugat şi o a patra generaţie de sterilitate la precedentele trei, dar asta o să fie mai greu de verificat câtă vreme soţia ar putea contesta motivele reale ale unui posibil studiu de caz pe un eşantion reprezentativ.

Ce mai, poate că trei vaccinuri în patru luni au fost cam multe. Şi mă gândeam să-l fac şi pe al patrulea, pe bustăr ăla, înainte să vin acasă, în România. Poate mă mai gânde

Windows update: Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist. Repeat. Bill Gates is the world’s biggest philanthropist.

Ce dracu…. staţi să-mi scot furculiţa asta din umăr, îmi dau un restart şi revin…

Piscina acoperită din Bienne s-a închis în martie anul trecut, odată cu toate celelalte locuri publice din Elveţia. Cu excepţia, probabil, a câtorva săptămâni în timpul verii trecute – când puţini au avut oricum curajul să intre în apa care-ar fi putut foarte bine să fie o soluţie periculoasă de covid clorurat – a rămas închisă publicului până pe 26 iunie 2021. În tot timpul ăsta unii au protestat zicând (crezând?) că nu există covid, angajaţii s-au plâns, guvernul a ajutat cât a putut şi apa din lacurile de munte a rămas neprietenos de rece. Vă puteţi imagina cam câţi înotători pasionaţi, triatlonişti maniaci, grupe de copii nescăldaţi, aquagimnaste pensionare sau simpli amatori de bălăceală au visat la ziua în care consiliul federal le va permite din nou accesul la piscină? Un an şi trei luni pe uscat. A fost mult, dar a trecut. Viaţa şi-a reluat cursul ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Pe 5 iulie, opt zile după liberare, piscina s-a închis pentru revizia anuală. Până pe 15 august, căci nimic nu poate să perturbe disciplina elveţiană a lucrului prea bine făcut.

Sunt momente când constaţi imediat inconvenientele vieţii de emigrat într-o ţară străină, chiar una civilizată şi calmă cum e Elveţia. N-o să găseşti exemplu mai bun decât situaţia numeroasei comunităţi spaniole din Bienne care, din respect pentru ţara în care trăieşte, a trebuit să-şi înghită aseară strigătele de bucurie pentru încă două ore după sfârşitul meciului în care a fost eliminată inimoasa naţională elveţiană. Au explodat gălăgios abia alături de italieni (învingători în faţa belgienilor), sărbătorind pe străzi când dracu mai ştia dacă petardele, claxoanele şi uralele care au inundat oraşul erau ale italienilor sau ale spaniolilor. Nimic neobişnuit dealtfel, căci Bienne-ul este atât de pestriţ încât se sărbătoreşte după fiecare meci. Locuitorii oraşului îşi descoperă claxoanele doar când naţionala ţării lor de origine câştigă şi nu se sfiesc să le folosească până târziu în noapte. Energia asta ne face pe toţi, un pic, învingători.

6:55. În faţă la Suprax, pe Neumarktstrasse, vreo 5 heroinomani cocârjaţi şi cu hanoracele-n cap socializează în aşteptarea dozei de metadonă. Centrul de tratament pentru dependenţii de heroină se deschide la ora 7 şi are program până la 6:30 după-amiaza, inclusiv sâmbăta şi duminica. Dar n-avem noi treabă cu metadona, doar trecem pe lângă în drumul nostru spre CMB, unul dintre cele două centre de vaccinare anti-covid, care se deschide abia la 9. Mai precis, lucrează doar de la 9 la 13, de luni până vineri. Chestie de priorităţi, ce să-i faci.

7:45. Panoul de sârmă împletită lângă care stau deja de 45 de minute e lung de 4 metri. L-am măsurat întâi din ochi, apoi mi-am rafinat estimarea, că tot n-aveam nimic mai bun de făcut. Sunt 12 inele care fixează panoul la bază, cam 30 de centimetri între ele, în fine, cum ziceam, vreo 4 metri. Sunt 6 panouri până la capătul parcării, apoi echivalentul a încă 5, la ochiometru, până la colţul străduţei. După colţ, fac în minte socoteala că mai sunt vreo cinci până la intrarea în spital. Câte am zis? Echivalentul a 21 de panouri de 4 metri? Deci 84 de metri de coadă în faţa mea. Cam un om pe metru, mai multă distanţare socială nu ne iese, deci vreo 84 de oameni. Noroc că am venit de la 7. În spatele meu – calculez rapid – încă o sută de metri până la colţ. La 8 coada a mai dat colţul o dată şi-a ajuns în Zentralstrasse, să tot fie de vreo 400 de metri. La 9 avea să înconjoare complet tot cvartalul, coada cozii ajungând din direcţia opusă până în faţa spitalului. Dac-ar fi şarpe, coada ar putea să se muşte de coadă.

E mai mare ca ieri, când ne-am speriat şi ne-am întors acasă. De fapt e la fel ca ieri, dar o oră mai devreme. Azi, ca şi ieri, este zi dedicată celor care au venit pentru rapel. Încă încerc să înţeleg logica super-optimistă de a dedica două zile pentru rapel când ai vaccinat cinci zile de prima doză acum patru săptămâni, cu aceleaşi patru posturi de lucru şi o oră în plus de program. Triumful speranţei în faţa logisticii.

Pe la 8.30 un tip coboară de pe bicicletă pe trotuarul opus. Un minut mai târziu îl văd cu o chitară în mână. Atacă hotarât “Oh, happy day!” şi vocea i se reflectă ciudat în pereţii străduţei înguste. Câteva chiote izbucnesc din coadă, combinaţie de surpriză şi entuziasm. Happy day zici? Nu cântă bine, dar energia îl ajută. A trezit-o pe chinezoaica din spatele meu care, în picioare şi cu ochii închişi, nu se mai mişcase de 10 minute. Strigă, ţopăie, se plimbă, de-a lungul cozii, pe trotuarul opus. Repetă “When Jesus washed (When Jesus washed)”, face şi partea corului şi vocea i se umple, evident partea asta îi place cel mai mult. Şi mie, deşi Whitney Huston parcă o cânta mai bine. Termină în aplauzele tuturor, inclusiv ale celor două femei cu capetele acoperite de hijab, musulmane probabil, care zâmbesc larg pe sub măşti. Artistul ţine un discurs sumar. Sunt prea mulţi de Jesus în ce zice el în germană, deci înţeleg şi eu suficient. L-a trimis biserica să facă entertainment pentru păcătoşii care vor să se vaccineze şi pune tot sufletul în misiunea lui creştinească. Mai bagă un gospel american înainte să se suie pe bicicletă şi să plece, dar deja e evident că interesul cozii a scăzut. Deh, majoritatea pro-vaccinişti, stau patru ore la coadă de parcă ar avea deja cip-ul lui Gates în sânge. Sunt probabil progresişti, deci mai mult ca sigur neomarxişti, evident amatori de cancel-culture şi woke, care nu se lasă uşor duşi la biserică nici când vine biserica peste ei cu chitara. Oricum, mişto moment, ne-am mai dezmorţit, slavă Domnului!

În jur miroase a cafea şi a gipfeli (unul dintre puţinele cuvinte din germană pe care le cunosc, absolut inutil pentru că oricine înţelege dacă zici croissant). Porumbeii Bienne-ului participă şi ei la festin şi ciugulesc lacom firimiturile de pe jos, ţopăind fără griji, cu tupeu chiar, printre picioarele oamenilor din coadă.

Pe la 8:45 începem să ne mişcăm. Evident că nu au deschis mai devreme, Helooo!!!, suntem în Elvetia, ce naiba, până nu bate clopotul bisericii din centrul vechi 4 din cele 9 gonguri nimic nu mişcă în centrul medical. E drept şi că înainte de al cincilea gong acele sunt gata să-ţi intre sub piele. Dar acum, la fără un sfert, ne mişcăm doar pentru că ne strângem, nerăbdători, unii în alţii, făcând noţiunea de distanţare socială o chestie foarte, foarte relativă. La 9 fix o doamnă îmbrăcată în gilet jaune vine să verifice dacă stăm toţi pentru al doilea vaccin. Mă îngrijorez un pic pentru că, evident, n-ai vrea să fii lângă cineva care află că a stat două ore degeaba la coadă. Slavă Domnului, din nou, nimeni nu mişcă.

Pentru un motiv care-mi scapă, din toată coada aia imensă, trecătorii decid să ceară tot felul de explicaţii fix de la mine. În dialectul de germană, evident, că m-au văzut pe mine cu faţă de neamţ. Dezamăgesc, din păcate, dar m-am obişnuit… Mulţi se opresc din drumul lor ca să fotografieze coada, o ciudăţenie nemaivăzută aici, în Elveţia, de la votul comunităţii româneşti pentru europarlamentarele din 2019 (organizate de PSD, normal). Sincer, coada e impresionantă şi pentru standardele înalte ale anilor ’80 ai perioadei comuniste. Ce frumos, mi-a adus aminte de copilărie!

Nimeresc la un doctor cam de-o seamă cu mine. Doctor-doctor, nu asistent. Nu pare atins de vreun sentiment al urgenţei. Mă întreabă de sănătate de parcă i-ar fi teamă ca vaccinul să nu-mi cauzeze în vreun fel, mă priveşte insistent, completează actele cu grijă, îmi zice să nu mă uit, bagă acul şi mă întreabă de unde vin. Zic temător România şi mi se confesează că nevastă-sa e unguroaică şi că suntem la fel. Nu pricep exact în ce sens suntem la fel dar, în fine, trec peste. El habar n-are ce noroc a avut să dea peste un român convins că ungurii sunt, more or less, cam la fel. O fi vrut să zică de nevastă-sa că-i vaccinată în două rânduri cu Moderna? Slavă Domnului!… deşi cred c-am mai zis…

Fetele erau prea prinse în discuţie ca să le observe pe bătrânele pe lângă care trecuseră. Au fost, în schimb, atent studiate – cât de atent se poate la cei peste 80 de ani ai celor două doamne. Apoi am trecut noi pe lângă ele şi probabil că cele câteva cuvinte în română au fost auzite pentru că, imediat ce le-am depăşit, am auzit, cu voce acută, jumătate consternată şi jumătate îngrijorată, “Ils sont partout!!!”. Despre noi, românii, era vorba, căci noi eram cei ce invadaseră spaţiul vital al celor două bătrâne şi, probabil, al întregii Elveţii.

Mi-am adus aminte de povestea asta veche astăzi, când am avut, la rându-mi, impresia că oraşul s-a umplut brusc de români. La intrarea pe Nidaugasse un acordionist ţigan cânta Lambada, chinuindu-se din răsputeri să n-o dea-n manea. Vreo câţiva gură-cască se opriseră în jurul lui şi două domnişoare se apropiau mişcând lasciv din şolduri. Pentru o zi de sâmbătă asta s-ar fi tradus drept un succes rezonabil, doar că noi ştim bine că nu în asta se măsoară succesul în business-ul cu acordeoane pe stradă. Mai încolo, în faţă la Coop, un alt rapsod interpreta la vioară o şansonetă franţuzească, acompaniat de un alt acordionist. În cutia viorii, împinsă strategic doi metri în faţă, erau expuse vreo trei cd-uri cu înregistrările grupului, înconjurate de modesta recoltă a dimineţii, în monede de un franc. La magazinul românesc, unde m-am dus după cârnaţi olteneşti şi-un salam de Sibiu, unul dintre cerşetorii de curând apăruţi prin oraş m-a rugat să contribui la borcanul lui de tocană de legume, stârnind indignarea cu accent moldovenesc a vânzătoarei. Pe Kontrollstrasse, unde parchează de obicei audi-ul cu număr de Vâlcea, aproape ne-am ciocnit de un grup care vorbea tare în română, un tip ţinând pe după gât două domnişoare ce păreau docile, în ciuda hainelor provocatoare, menite să facă victime. Pe malul râului, sprijiniţi de balustrada de fier forjat, doi tipi fumau cu ochii-n soarele blând. Am auzit, în trecere, “nu frate, ăsta plăteşte, frate, nu-i problemă!”. Vizavi de Manor, zonă aglomerată sâmbătă dimineaţa, o tipă vorbea pe speaker, cu telefonul ţinut ca pe un microfon. “Nu, dragă, stai liniştit, în pat nu m-am făcut mai cuminte”... şi din păcate asta-i tot ce am putut prinde dintr-o discuţie ce părea extrem de interesantă.

În Manor, la etaj, în timp ce mă învărteam printre rafturile cu ţoale, mai mult ca să mă simt printre oameni decât ca să cumpăr ceva, cineva a strănutat, brusc şi din toţi rărunchii. Aproape instantaneu altcineva a strigat “Noroc!”, urare care m-a luat, în mod ciudat, complet pe nepregătite. Până la urmă, nu pentru un dram de noroc suntem toţi aici?

Este absolut emoţionantă bucuria celebrelor văcuţe elveţiene, eliberate din grajd odată cu venirea primăverii. Nimeni n-o să ştie vreodată dacă au apucat să protesteze – ca boii altora – pentru că le-a fost refuzată libertatea de-a paşte în zăpadă sau de-a le îngheţa curul pe munte în plină pandemie. Pardon, voiam să spun, evident, în plină iarnă.