Pentru că de curând m-am întors de la București cu două filme pe CD cumpărate de la Cărturești, “Câini” și “Dincolo de calea ferată”, am organizat o seară în familie cu film românesc după cină. Pe al doilea l-am cumpărat și acum 3 luni, la precedenta vizită acasă, dar CD-ul a mers doar până pe la jumătatea filmului, după care s-a dat zgâriat și n-a mai fost chip să-l mișcăm din loc. Din păcate la fel avea să se întâmple și cu “Câini”, ceea ce m-a făcut să-mi schimb convingerea că sunt eu ghinionist și să realizez că poate calitatea cd-urilor este, statistic vorbind, de tot rahatul. Începuse foarte promițător, toți eram super prinși de tensiunea filmului. Am încercat să recuperăm cd-ul, l-am polișat, l-am derulat, l-am scos și l-am băgat (în multe feluri). După jumătate de oră de încercări toată lumea era super frustrată. Deci, ce faci când singurul mod legal prin care poți vedea un film românesc are o rată de eroare de 50%? Sigur, puteam să așteptăm până la sfărșitul lui ianuarie, când o să merg din nou în țară și o să ajung iar la Cărturești. Noroc cu copiii. Am continuat cu filmul online de pe net, piratat de pe HBO… Mi-am adus aminte că, deși ne-am mutat din România acum mai bine de 4 ani, continuăm să plătim abonamentul HBO în apartamentul nostru din București și m-am simțit mai puțin vinovat. Totuși, rămâne întrebarea: cine a încurajat piratajul în cazul ăsta?
Catalonia (2)
Luni dimineață, cu noaptea în cap, domnul Puigdemont a aruncat o ultimă privire Cataloniei adormite, i-a lăsat pe noptieră declarația de independență proaspăt parafată și semnată și a șters-o pe furiș ca să nu dea ochii cu spaniolul înșelat.
Când am scris primul articol despre Catalonia nu credeam că domnul Puigdemont chiar o să aibă curajul (dacă se poate numi așa) să declare independența Cataloniei bazându-se pe un referendum controversat în urma căruia doar 38% dintre cetățenii cu drept de vot au spus “Da” (92% din cei 43% care au votat). Și totuși, dând dovadă de o excepțională viziune politică și o voință patriotică de nezdruncinat, liderii separatiști au votat declarația vineri, pe 27 Octombrie. Au sărbătorit independența republicii tot weekend-ul, profitând și de faptul că tot spaniolul bugetar s-a bucurat în liniște de zilele libere – la fel ca și cel catalan, dealtfel.
Tatiana Niculescu – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu
Deși au trecut aproape 80 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii Arhangelului Mihail și al Gărzii de Fier, este încă foarte greu în România să porți o discuție obiectivă – adeseori nici măcar civilizată – pe tema mișcării legionare și a “căpitanului” ei. O astfel de încercare ar fi imposibilă avându-i ca interlocutori pe exaltații mișcărilor neolegionare reapărute în nebunia anilor 90 și care se înmulțesc ingrijorător în epoca recentă a “fake news”-urilor și propagandei naționaliste din rețelele de socializare (adesea având surse de finanțare și surse de știri extrem de îndepărtate ideii de patriotism). Nu ar fi posibilă nici cu cei care preferă să creadă istoria prelucrată de propaganda comunistă, învățată la școală până în 89 sau din filmele “istorice” ale acelorași vremuri. În principal, dialogul e imposibil pentru că și unii, și alții, privesc prin masca ideologică, fără a pune mare respect pe adevărul istoric (de care mulți nici n-au idee). Și-apoi, pentru că istoria reală e la rândul ei complicată, marcată de evenimente contradictorii, de trădări, de răzgândiri, de lipsa moralității și consecvenței în politică, de combinații năucitoare de fapte bune și abominabile crime împotriva umanității. Continue reading “Tatiana Niculescu – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”
Responsabilitate Colectivă
Publicat acum aproximativ un an, acesta a fost primul articol de pe APort. Cum mai nimeni nu l-a citit atunci îl republic astăzi, mai ales că a rămas, din păcate, de actualitate. Nimic semnificativ nu s-a schimbat. În afară de număr. 64 în loc de 62.
Clubul avea autorizație pentru 80 de locuri. Cu toate acestea, in jur de 350 de oameni se strecoară pe ușa îngustă de 80 de centimetri pentru a participa la un concert rock. Patronii n-au considerat că asta ar fi o problema. Efecte pirotehnice au fost instalate în timpul concertului de către o firmă teoretic autorizată să presteze astfel de servicii. Nici ei n-au considerat că asta ar putea să fie o problemă. Încăperea respectivă era acoperită de un burete inflamabil care fusese de curând curățat cu un lichid inflamabil. Tavanul era din lemn. Materialul fonoabsorbant ignifug fusese considerat prea scump de către patroni. Evident, nimeni nu i-a verificat.
Pompierii care trebuiau să verifice și să autorizeze localul au închis ochii sau, pur și simplu, nu au verificat dacă se respectă regulile pe care erau platiți să le verifice.
Primăria a autorizat clubul, deși erau atât de multe probleme vizibile la…
View original post 365 more words
Lecțiile ignorate ale istoriei
Wroclaw – Breslau pe vremuri – era, înainte de război, unul dintre cele mai mari orașe ale Germaniei. Făcuse parte, în evul mediu, din regatul polon și din cel al cehilor, dar în perioada interbelică polonezii mai reprezentau doar o mică minoritate, alături de evrei.
Orașul a trecut prin greutățile crizelor succesive de după primul război mondial dar a răzbit și a mers mai departe, cu acea determinare specific germană de a strânge din dinți și a face următorul pas in față.
Dar, ca în mai toată Germania, crizele succesive și nebunia acelor ani au lăsat o vulnerabilitate pe care populiștii și naționaliștii s-au grăbit s-o speculeze. Oamenii s-au lăsat atrași de ideologia nazistă nu numai pentru că erau săraci. Mulți erau mai degrabă furioși. Mulți voiau să-și descarce cumva ura ce se acumulase din rușinea înfrângerii și din umilința tratamentului ce a urmat primului mare război. Continue reading “Lecțiile ignorate ale istoriei”
Ploaie de octombrie
Posibil să fi făcut o pasiune pentru orașul ăsta, pentru mansardele lui vechi, pentru ploile lui de octombrie. Mai c-aș fi scris o poezie, poate prima, dar la ce bun să încerc să concurez cu ploaia însăși?
Armata de ticăloși a lui Dragnea
Îmi aduc aminte că acum mulți ani așteptam pe cineva în fața stației de metrou de la Piața Sudului. De la ghereta cu flori de vis-a-vis de intrare Uzzi de la BUG Mafia tocmai își băga și își scotea în gura mare, într-un refren foarte la modă la vremea aia. O țigancă bătrână, taman coborâtă dintr-un autobuz ce venea dinspre Oltenița, cocoșată sub povara unei boccele imense, s-a oprit lângă mine, s-a uitat în ochii mei căutând o confirmare că și eu auzeam același lucru și a rostit timid, întrebare-constatare, trăgându-și jenată broboada peste gură: “Ai, mamă, da’ ăștia vorbește prostii…”
Victime colaterale
Un rocker mare cât toate zilele înaintează de-a lungul culoarului, cu freza trecând razant pe sub plafonul avionului. Se oprește în spatele stewardeselor care împart băuturi din căruciorul aflat între ele și asteaptă. Una dintre tipe se întoarce, dar parcă se uită prin el. Îi face semn că are nevoie să treacă și zâmbește stingher, a “scuze, dar e timpul de-un pipi”. Femeia evaluează opțiunile, probabil că nu-i vine-a crede că ditai omul nu poate să se abțină și-l întreabă dacă nu poate să mai aștepte 5 minute. Tipu zice “da” și pleacă. Imediat apare o tipă care și ea vrea pipi. Stă un pic, stewardesa se face că n-a văzut-o. O bătaie discretă pe umăr și femeia e întrebată la rândul ei dacă poate să aștepte 5 minute. “Da”, deci pleacă. Apare din nou în 2 minute, de data asta cu un copil în brațe. Căruciorul cu băuturi e în dreptul meu, numai ce mi-am primit băutura. Mai sunt doar vreo 4 rânduri de servit dar o femeie cu un copil în brațe creează presiune. Căruciorul merge totuși în ritmul lui, rând cu rând. Continue reading “Victime colaterale”
Un litru pe zi
347 de litri. Prima mea reacție a fost: “Aproape perfect!”.
Apoi, gândindu-mă mai bine, am realizat că proverbiala precizie elvețiană nu putea să accepte pur și simplu un “merge și-așa”… Trebuie să existe o explicație pentru care butoiul ăsta e la 18 litri distanță de perfecțiune. Să încercăm un exercițiu de imaginație:
Prima zi de Paști la părinți, a doua la socri. Două. Prima zi de Crăciun la părinți, a doua zi la socri. Patru. Două săptămâni de binemeritat concediu cu vin de la alții, nu din butoiul propriu – poftim, 18. Perfect!
În jurul Văcăreștiului
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.
“Delta” nu mai e atât de verde, tonuri frumoase de galben domină acum peisajul. Probabil că parte dintre păsări au plecat deja sau poate că erau încă acolo dar nu le-am văzut eu fără ochelari. Senzația de calm și liniște este minunată, aproape că-ți auzi inima bătând. Trebuie doar să-ți ții ochii spre lac căci pe partea cealaltă a digului, pe splai sau pe șoseaua Vitan, cozile de mașini care se târâsc îți aduc aminte că ești totuși în București. Continue reading “În jurul Văcăreștiului”
APort 