WrWroclaw – Breslau pe vremuri – era, înainte de război, unul dintre cele mai mari orașe ale Germaniei. Făcuse parte, în evul mediu, din regatul polon și din cel al cehilor, dar în perioada interbelică polonezii mai reprezentau doar o mică minoritate, alături de evrei.
Orașul a trecut prin greutățile crizelor succesive de după primul război mondial dar a răzbit și a mers mai departe, cu acea determinare specific germană de a strânge din dinți și a face următorul pas in față.
Dar, ca în mai toată Germania, crizele succesive și nebunia acelor ani au lăsat o vulnerabilitate pe care populiștii și naționaliștii s-au grăbit s-o speculeze. Oamenii s-au lăsat atrași de ideologia nazistă nu numai pentru că erau săraci. Mulți erau mai degrabă furioși. Mulți voiau să-și descarce cumva ura ce se acumulase din rușinea înfrângerii și din umilința tratamentului ce a urmat primului mare război.
Partidul național-socialist al lui Hitler le spunea ce voiau, ce aveau nevoie sa audă. Le promitea glorie si razbunare. Le vorbea despre superioritatea rasei lor și despre netrebnicia celorlalți, despre iudeo-masonerie, din cauza căreia se întâmplau toate relele. Și l-au votat. În Wroclaw, național-socialiștii au avut al treilea cel mai mare scor electoral în alegerile din 1932, 45%. Și pentru o perioadă, mulți au fost mulțumiți. Le era mai bine, li se recunoșteau meritele iar veneticii erau puși la respect. A fost ușor să nu bage în seamă cum lucrurile au devenit din ce în ce mai complicate, alunecând, zi după zi, în absurd. Cei mai radicali au aplaudat când evreii și polonezii au fost trimiși în lagăre sau au fost uciși, majoritatea doar a tăcut și, în timp, s-a obișnuit să privească în altă parte.
Războiul a venit, pentru mulți, ca o surpriză și la început a fost foarte nepopular. Aproape nimeni, în afara creierelor excesiv de înfierbântate, nu și l-a dorit. Dar era prea târziu, caruselul morții pornise. Primele victorii, venite atât de repede și de ușor, i-au făcut să se amăgească, încă o dată, că se va termina rapid. N-a fost așa, a durat o veșnicie. 6 ani.
Wroclaw, Breslau pe atunci după denumirea nemțească, a fost ultimul mare oraș german care a capitulat, doar două zile înaintea capitulării finale de la 8 mai 1945. Hitler îl declarase “fortăreață”, deci trebuia apărat cu orice preț. Ce sens avea, când rușii luptau deja în Berlin? În armată ordinele se execută, așa că încă o decizie aberantă oricum nu avea să conteze în economia generală a războiului. Au mai murit inutil încă 60.000 de oameni. Orașul avea să fie distrus în proporție de 90% în cele 3 luni de asediu. De fapt, distrugerile au început când nemții au dărâmat o bună parte din centru pentru a improviza un aeroport de aprovizionare în timpul asediului. Civilii au fost evacuați, mulți dintre ei găsindu-și sfârșitul în bombardamentele la care au fost supuși pe drum ori în orașele în care se refugiaseră.
Și apoi rusii au incercuit orașul. Trei luni de lupte, bloc cu bloc și casă cu casă.
Polonezii au preluat orașul imediat după capitulare. Au rămas cu el. Germanii care nu au fost uciși, cei care nu au apucat sau nu au vrut să fugă, au fost goniți din oraș fără să primească vreodată vreo compensație pentru proprietățile rămase în urmă. Rușii au luat, în drumul lor spre casă, fabrici întregi, demontate piesă cu piesă. Polonezii au distrus toate monumentele și inscripțiile germane din oraș. Până și cimitirele germane au fost distruse, căci oasele erau, și ele, periculoase. A rămas, ironia sorții, cimitirul soldaților ruși, pe care nemțoaicele încă îl numesc, într-un fel de #metoo din alte vremuri, cimitirul violatorilor, în amintirea încă unei tragedii naționale ce avea să se abată asupra unor oameni în majoritate nevinovați, care nici măcar nu-și doriseră vreodată razboiul.

Astăzi orașul e plin de turiști nemți, probabil veniți să vadă locurile în care au trăit, au murit și, într-o lume normală, ar fi trebuit să se odihnească în pace părinții și bunicii lor.

Ca dovadă suplimentară – a câta oare? – că oamenii nu învață nimic din istorie, polonezii sunt astăzi din ce în ce mai atrași de populism, naționalism și ultra-catolicism… Îi va ierta  pe ei istoria?