Deși au trecut aproape 80 de ani de la asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, fondatorul Legiunii Arhangelului Mihail și al Gărzii de Fier, este încă foarte greu în România să porți o discuție obiectivă – adeseori nici măcar civilizată – pe tema mișcării legionare și a “căpitanului” ei. O astfel de încercare ar fi imposibilă avându-i ca interlocutori pe exaltații mișcărilor neolegionare reapărute în nebunia anilor 90 și care se înmulțesc ingrijorător în epoca recentă a “fake news”-urilor și propagandei naționaliste din rețelele de socializare (adesea având surse de finanțare și surse de știri extrem de îndepărtate ideii de patriotism). Nu ar fi posibilă nici cu cei care preferă să creadă istoria prelucrată de propaganda comunistă, învățată la școală până în 89 sau din filmele “istorice” ale acelorași vremuri. În principal, dialogul e imposibil pentru că și unii, și alții, privesc prin masca ideologică, fără a pune mare respect pe adevărul istoric (de care mulți nici n-au idee). Și-apoi, pentru că istoria reală e la rândul ei complicată, marcată de evenimente contradictorii, de trădări, de răzgândiri, de lipsa moralității și consecvenței în politică, de combinații năucitoare de fapte bune și abominabile crime împotriva umanității. Continue reading “Tatiana Niculescu – Mistica rugăciunii și a revolverului. Viața lui Corneliu Zelea Codreanu”
Responsabilitate Colectivă
Publicat acum aproximativ un an, acesta a fost primul articol de pe APort. Cum mai nimeni nu l-a citit atunci îl republic astăzi, mai ales că a rămas, din păcate, de actualitate. Nimic semnificativ nu s-a schimbat. În afară de număr. 64 în loc de 62.
Clubul avea autorizație pentru 80 de locuri. Cu toate acestea, in jur de 350 de oameni se strecoară pe ușa îngustă de 80 de centimetri pentru a participa la un concert rock. Patronii n-au considerat că asta ar fi o problema. Efecte pirotehnice au fost instalate în timpul concertului de către o firmă teoretic autorizată să presteze astfel de servicii. Nici ei n-au considerat că asta ar putea să fie o problemă. Încăperea respectivă era acoperită de un burete inflamabil care fusese de curând curățat cu un lichid inflamabil. Tavanul era din lemn. Materialul fonoabsorbant ignifug fusese considerat prea scump de către patroni. Evident, nimeni nu i-a verificat.
Pompierii care trebuiau să verifice și să autorizeze localul au închis ochii sau, pur și simplu, nu au verificat dacă se respectă regulile pe care erau platiți să le verifice.
Primăria a autorizat clubul, deși erau atât de multe probleme vizibile la…
View original post 365 more words
Lecțiile ignorate ale istoriei
Wroclaw – Breslau pe vremuri – era, înainte de război, unul dintre cele mai mari orașe ale Germaniei. Făcuse parte, în evul mediu, din regatul polon și din cel al cehilor, dar în perioada interbelică polonezii mai reprezentau doar o mică minoritate, alături de evrei.
Orașul a trecut prin greutățile crizelor succesive de după primul război mondial dar a răzbit și a mers mai departe, cu acea determinare specific germană de a strânge din dinți și a face următorul pas in față.
Dar, ca în mai toată Germania, crizele succesive și nebunia acelor ani au lăsat o vulnerabilitate pe care populiștii și naționaliștii s-au grăbit s-o speculeze. Oamenii s-au lăsat atrași de ideologia nazistă nu numai pentru că erau săraci. Mulți erau mai degrabă furioși. Mulți voiau să-și descarce cumva ura ce se acumulase din rușinea înfrângerii și din umilința tratamentului ce a urmat primului mare război. Continue reading “Lecțiile ignorate ale istoriei”
Ploaie de octombrie
Posibil să fi făcut o pasiune pentru orașul ăsta, pentru mansardele lui vechi, pentru ploile lui de octombrie. Mai c-aș fi scris o poezie, poate prima, dar la ce bun să încerc să concurez cu ploaia însăși?
Armata de ticăloși a lui Dragnea
Îmi aduc aminte că acum mulți ani așteptam pe cineva în fața stației de metrou de la Piața Sudului. De la ghereta cu flori de vis-a-vis de intrare Uzzi de la BUG Mafia tocmai își băga și își scotea în gura mare, într-un refren foarte la modă la vremea aia. O țigancă bătrână, taman coborâtă dintr-un autobuz ce venea dinspre Oltenița, cocoșată sub povara unei boccele imense, s-a oprit lângă mine, s-a uitat în ochii mei căutând o confirmare că și eu auzeam același lucru și a rostit timid, întrebare-constatare, trăgându-și jenată broboada peste gură: “Ai, mamă, da’ ăștia vorbește prostii…”
Victime colaterale
Un rocker mare cât toate zilele înaintează de-a lungul culoarului, cu freza trecând razant pe sub plafonul avionului. Se oprește în spatele stewardeselor care împart băuturi din căruciorul aflat între ele și asteaptă. Una dintre tipe se întoarce, dar parcă se uită prin el. Îi face semn că are nevoie să treacă și zâmbește stingher, a “scuze, dar e timpul de-un pipi”. Femeia evaluează opțiunile, probabil că nu-i vine-a crede că ditai omul nu poate să se abțină și-l întreabă dacă nu poate să mai aștepte 5 minute. Tipu zice “da” și pleacă. Imediat apare o tipă care și ea vrea pipi. Stă un pic, stewardesa se face că n-a văzut-o. O bătaie discretă pe umăr și femeia e întrebată la rândul ei dacă poate să aștepte 5 minute. “Da”, deci pleacă. Apare din nou în 2 minute, de data asta cu un copil în brațe. Căruciorul cu băuturi e în dreptul meu, numai ce mi-am primit băutura. Mai sunt doar vreo 4 rânduri de servit dar o femeie cu un copil în brațe creează presiune. Căruciorul merge totuși în ritmul lui, rând cu rând. Continue reading “Victime colaterale”
Un litru pe zi
347 de litri. Prima mea reacție a fost: “Aproape perfect!”.
Apoi, gândindu-mă mai bine, am realizat că proverbiala precizie elvețiană nu putea să accepte pur și simplu un “merge și-așa”… Trebuie să existe o explicație pentru care butoiul ăsta e la 18 litri distanță de perfecțiune. Să încercăm un exercițiu de imaginație:
Prima zi de Paști la părinți, a doua la socri. Două. Prima zi de Crăciun la părinți, a doua zi la socri. Patru. Două săptămâni de binemeritat concediu cu vin de la alții, nu din butoiul propriu – poftim, 18. Perfect!
În jurul Văcăreștiului
Mi-era dor să alerg în jurul Văcăreștiului, cred că e prima dată anul ăsta. Nu credeam să am problema asta la mijlocul lui octombrie, dar a trebuit să alerg de dimineață, ca să evit căldura amiezii. Vremea e absolut superbă, dac-o ține tot așa cred că până de ziua mea, în Noiembrie, o să înflorească cireșii.
“Delta” nu mai e atât de verde, tonuri frumoase de galben domină acum peisajul. Probabil că parte dintre păsări au plecat deja sau poate că erau încă acolo dar nu le-am văzut eu fără ochelari. Senzația de calm și liniște este minunată, aproape că-ți auzi inima bătând. Trebuie doar să-ți ții ochii spre lac căci pe partea cealaltă a digului, pe splai sau pe șoseaua Vitan, cozile de mașini care se târâsc îți aduc aminte că ești totuși în București. Continue reading “În jurul Văcăreștiului”
Între bine și rău
De parcă nu era deja suficient de greu să discernem între bine și rău, constatăm adesea că cei ce sunt de partea binelui nu sunt întotdeauna buni iar cei ce sunt de partea răului nu sunt toți răi.
Și totuși, dacă nu vedem binele acolo unde e sau ne amăgim că nu există, mai devreme sau mai târziu o să fie de rău.
Lucy in the sky with diamonds*
Am văzut-o de la distanță ieșind clătinându-se din clădirea Suprax. Dacă n-aș fi știut de unde iese aș fi zis că-i beată. Nu era prima dată când o vedeam, e “clientă” fidelă a centrului. S-a urcat cu greu pe bicicletă și era să cadă de două ori. Era duminică dimineață și Neumarktstrasse era aproape pustie. Mă pregăteam să traversez când a pornit, a mers vreo 20 de metri după o traiectorie tremurată și foarte ciudată și s-a ciocnit de indicatorul din mijlocul drumului care marca trecerea de pietoni. A căzut rău, am crezut că n-o să se poată ridica. Am pășit pe trecerea de pietoni mai degrabă ca să mă asigur că mașina care venea din stânga se va opri și am dat să o ajut să se ridice. Nu a vrut, aproape că a schițat un zâmbet jenat și a zis cu greutate, în franceză, că e a doua oară pe ziua aia. Aproape incredibil, dar căzătura a trezit-o un pic. S-a urcat din nou pe bicicletă și și-a continuat drumul șerpuit.
APort 