De parcă nu era deja suficient de greu să discernem între bine și rău, constatăm adesea că cei ce sunt de partea binelui nu sunt întotdeauna buni iar cei ce sunt de partea răului nu sunt toți răi.
Și totuși, dacă nu vedem binele acolo unde e sau ne amăgim că nu există, mai devreme sau mai târziu o să fie de rău.
Am văzut-o de la distanță ieșind clătinându-se din clădirea Suprax. Dacă n-aș fi știut de unde iese aș fi zis că-i beată. Nu era prima dată când o vedeam, e “clientă” fidelă a centrului. S-a urcat cu greu pe bicicletă și era să cadă de două ori. Era duminică dimineață și Neumarktstrasse era aproape pustie. Mă pregăteam să traversez când a pornit, a mers vreo 20 de metri după o traiectorie tremurată și foarte ciudată și s-a ciocnit de indicatorul din mijlocul drumului care marca trecerea de pietoni. A căzut rău, am crezut că n-o să se poată ridica. Am pășit pe trecerea de pietoni mai degrabă ca să mă asigur că mașina care venea din stânga se va opri și am dat să o ajut să se ridice. Nu a vrut, aproape că a schițat un zâmbet jenat și a zis cu greutate, în franceză, că e a doua oară pe ziua aia. Aproape incredibil, dar căzătura a trezit-o un pic. S-a urcat din nou pe bicicletă și și-a continuat drumul șerpuit.
După-amiază de weekend, un pic de fum de brad din hornuri, miros de ceață rostogolindu-se peste brazii muntelui direct pe străzile orașului, aroma castanelor coapte împletindu-se în parfumurile trecătoarelor. Tonuri de bază de iarbă verde proaspăt cosită, ultima dată anul ăsta. Totul răcit bine de aerul toamnei. Perfect.
Jane Fonda spune că a aflat doar acum un an despre faptul că Harvey Weinstein este un agresor sexual, direct de la una dintre victime. Nu a spus și nu a făcut nimic pentru că nu i s-a întâmplat ei personal. Recunoaște că îi este rușine pentru asta. A avut noroc să-l întâlnească pe marele producător când era deja bătrână, deci nu i-a stârnit interesul. În interviu, Jane Fonda vorbește despre agresiunile asupra femeilor care se întâmplă peste tot, în fiecare zi, pe străzi, în restaurante, în birouri. Agresiuni care, în mai toate cazurile, scapă nepedepsite.
Emma Thomson a avut legături de afaceri cu Weinstein și, deși recunoaște că omul are un comportament de business extrem de agresiv și e o persoană oribilă, nu știa și că e un agresor sexual. Condamnă lumea Hollywood-ului în care șansa de a căpăta un rol se plătește adesea în favoruri sexuale. Se consideră o feministă, condamnă deschis agresiunile sexuale pe care orice femeie le suportă în fiecare zi. Crede că nu sunt destule femei în poziții de putere și că lumea este încă dominată de bărbați. Dacă balanța s-ar echilibra atunci și aceste agresiuni ar dispărea. Continue reading “Poveștile neștiute ale Hollywood-ului”
Trupa numai ce termină în glorie “You know I’m not good” a lui Amy Winehouse, după o superbă sesiune de improvizații care ne-a trecut prin toate ritmurile posibile de jazz. Fiecare instrument a avut ceva de zis. Pe rând sau împreună, oricum ar fi, sună minunat. Mă simt bine, fir-ar al naibii, tocmai acum când trebuie să plec. În fața scenei un moșuleț excentric dansează dezlănțuit într-un free-style dezarticulat. Cum naiba poate să facă mișcările alea? Da… s-a terminat melodia, tipele de la masa din față sar în picioare și aplaudă frenetic. Blonda din dreapta poartă o chestie roșie fără bretele, dacă mai sare de două ori le fură ăstora din trupă clipa de glorie… Ar fi un bun moment să plec, mi-am cam terminat și berea… și e deja 11 și ceva, s-au dus dracului ălea 7 ore de somn, noroc că sunt relativ aproape de hotel. Și mâine e prezentarea aia, deși mai bine nu mă gândesc acum la prezentare… Ce urmează oare? Nu contează, până acum toate piesele au fost mișto.
Sâmbătă dimineața, pe stradă în Bienne, un domn în frac cântă Chopin și Debussy la un frumos pian de concert alb. În gangul din spatele gării sosia lui Bob Marley cântă “One love” la o chitară electrică de colecție iar cînd el ia o pauză, din capătul celălalt al gangului răsună o melodie sud-americană tristă, acompaniată melancolic de o chitară minusculă, genul pe care o poți lua ușor cu tine când urci cu lamele pe Machu Picchu. Trupa de țigani lâutari din Orașul Vechi cântă în românește cu plăcere și un pic de accent franțuzesc, dar li se împletesc sufletele în corzi pe muzica lui Bregovici. E clar că sunt sârbi.
Zeci de oameni veniți la shopping în Basel se opresc să asculte un cor de flașnete, susținut de trei bătrânei zâmbitori îmbrăcați în niște superbe costume de epocă. Două străzi mai incolo, un asiatic în costum de samurai aproape că e răsplătit cu urale înainte ca ecourile ciudatului său xilofon să se fi stins complet între zidurile vechii cetăți. Chitări, cimpoaie, un țambal și alte instrumente pe care nu le-ai mai văzut vreodată răsună la fiecare colț de stradă.
Toți zâmbesc și cântă cu suflet, susținuți de mulțimea de trecători. Sunt atăt de buni și de pitorești în babilonia unei dimineți încă însorite de weekend încât nu ți-e clar dacă se așteaptă să le dai bani sau doar să-i aplauzi. În fine, probabil că Bob Marley al nostru n-ar refuza o țigară.
E ironic – sau poate nu – că aventura revoluționară a Cataloniei în căutarea independenței este, din anumite privințe, atât de similară derizoriilor aventuri cavalerești ale lui Don Quijote. Ironic, pentru că Don Quijote era spaniol, nu catalan. Dar ca și pesonajul lui Cervantes, catalanii se luptă cu morile de vânt pentru cauze nobile – cărora mulți dintre ei li se dedică din suflet – dar complet imaginare. Aventura lor ce se vrea glorioasă este dedicată unei Dulcinee care e la fel de lipsită de noblețe și la fel de urâtă ca și eroina visurilor hidalgo-ului aventurier. Marile aventuri cavalerești ale lui Don Quijote s-au sfârșit în umilințe și bătăi, ceea ce pare să fie și soarta mișcării catalane de independență. Cam aici se termină asemănările dintre catalani și eroul lui Cervantes. Restul e politică și un melanj toxic de naționalism, legendă urbană și manipulare. Continue reading “Catalonia”
Cei care n-au fost loviți brutal în cap de nostalgia după vremurile comuniste sau nu au fost atinși încă de Alzheimer își amintesc probabil de epoca de aur a marelui conducător Nicolae Ceaușescu în care mai nimic nu se găsea prin magazinele comerțului de stat în timp ce multe lucruri se puteau procura doar de pe piața neagră. Indiferent dacă erau produse furate de prin fabricile și magazinele din țară, trecute mai mult sau mai puțin legal peste graniță din țările comuniste vecine sau aduse dracu știe cum din vest, pentru toate plăteai prețul speculei. Oamenii obișnuiți îi priveau cu dispreț pe speculanți dar era imposibil să-i ocolești căci nu puteai trăi prea mult cu picioare și cururi skinny de pui sau cu cipsuri vietnameze de creveți care văzuseră creveți doar în poza de pe ambalaj.
Speculanții aveau să devină vedetele noii economii de piață (Obor, Matache și altele) ce se năștea după ’89. La vremea respectivă era așa o foame de shopping în România – nu a trecut complet nici astăzi – încât produse altfel banale se vindeau în România cu prețuri fabuloase – și asta înainte să descopere politicienii apetitul statului român pentru achiziții publice umflate cu pompa. Negocierile se făceau evident și în funcție de client. Arătai mai pricopsit, plăteai de 3 ori prețul. Erai mai amărăștean, interveneau protecția și solidaritatea socială și țiganul îți făcea discount, luându-ți doar dublul sumei corecte. De multe ori te îmbiau lăsându-ți impresia că ai ceva de zis, de unde și expresia din titlu. Oricum, clientul era respectat la maxim câtă vreme erai, pentru ei, “barosane”, “șefu” sau “boierule”. Continue reading “Despre cum am evoluat de la “Ia zi, trăi-ți-ar, cât dai p-ăstea?” la “dynamic pricing””
“Little rocket man”, cum l-a numit marele diplomat și președinte american Donald Trump pe marele conducător comunist al Coreei de Nord, aruncă în aer grămezi de bani pe care nu și-i permite pentru a dezvolta o armă nucleară cu care, după caz, să țină SUA la respect sau să se răzbune distrugând, spre exemplu, San Francisco, cea mai apropiată metropolă americană. Cel puțin așa-și imaginează el. Cel mai probabil că rachetele lui super-performante (conform propagandei oficiale de partid și de stat) s-ar făsâi pe rampa de lansare, s-ar prăbuși în ocean mult înainte de țărmul american sau ar fi doborîte de antiaeriana sud-coreeană, cea japoneză sau de j’de miile de portavioane, nave de luptă, bombardiere, sisteme de sateliți, plase pescărești, prăștii sau ce dracu a mai pregătit armata americană pentru nord-coreeni. Continue reading “Mass shooting”
E duminică seara, vremea e încă frumoasă și terasa restaurantului de lângă lac e la fel de plină ca-n serile de vară. Toată lumea se luptă cum poate cu iminenta venire a zilei de luni. O tânără familie de elvețieni numai ce s-a așezat la masa de lângă noi, alături de alți prieteni de-ai lor. Pare că nu s-au mai văzut de mult și nici nu mă mir, sunt toți la vârsta la care au copii mici (și probleme suficient de mari cât să-și permită să iasă mult mai rar). Au luat copilul cu ei și primele minute îi sunt dedicate, toată lumea drăgălește minunea cu părul bălai și-i complimentează pe părinți. Trăgeam cu ochiul la toată scena, deși nu înțeleg boabă de germană elvețiană. Dar nu la ce-și ziceau eram eu atent ci la faptul că n-am auzit niciun ptiu-ptiu-ptiu. La o masă la care aproape toți aveau ochi albaștri, despre care toată lumea știe că sunt cei mai periculoși, nimeni nu a scuipat copilul de deochi. Deja știam ce-o să se întâmple… Continue reading “Leacuri elvețiene de deochi”
APort 