Cred c-am mai scris despre asta în vreo două rânduri, dar e ceva ce mă surprinde de fiecare dată. Astăzi, în aeroportul din Zurich, am fost înconjurat de vreo cinci sau șase copii care mergeau la București împreună cu mamele lor românce. Fără excepție, mamele le vorbeau în română iar copiii răspundeau pe limba comunității elvețiene în care probabil că s-au născut și trăiesc, fie ea dialectul elvețian de germană, franceză sau italiană. Amestecate, rareori, cu expresii sau cuvinte românești, pentru elocvență….
……..
Am constatat, așteptând vreo 20 de minute să-mi apară bagajul, că la Otopeni toate geamantanele vin cu fața în jos, spre deosebire de benzile din Zurich, unde 80% vin cu fața în sus. Deși va fi nevoie de un set de date mai cuprinzător pentru ca “descoperirea” să capete relevanță statistică, am dedus că avem o tehnologie mai bună, care livrează rezultate mai consistente (deși vin cam greu). Doar că o aplicăm pe dos.
A așteptat, răbdătoare, să vină ziua aceea. Ziua în care a dispărut ultimul cititor, ziua începând cu care nimeni nu va mai citi nimic, niciodată. Și atunci, eliberată de orice neliniște, stăpânindu-și poate pentru prima dată anxietatea, a început să scrie. Înainte, n-ar fi putut accepta, din vanitate, că cineva – putea fi oricine – ar fi considerat textul ei lipsit de valoare, că s-ar fi putut plictisi după numai câteva cuvinte culese pe diagonală. Și n-avea cum să știe dacă ar fi putut produce ceva interesant sau nu. Nu scrisese ceva vreodată, deși avea capul plin de idei. Mai ales de când îi încolțise în minte obsesia asta cu scrisul, povești se îngrămădeau câteodată să iasă, se cereau violent afară. Se trezea în mijlocul nopții și, într-o stare incertă între veghe și somn, așternea rânduri în minte, le întorcea pe toate părțile, le recitea, le corecta… 
În 2006, când a fost lansat, realizatorii Idiocracy și-au imaginat că va fi nevoie de 500 de ani pentru o societate complet cretinizată, în care IQ-ul mediu se va fi prăbușit dincolo de cota de avarie. 12 ani mai târziu și într-o lume deja înscrisă serios pe traiectoria sugerată de film, ar merita o relansare, căci la vremea lui a fost în primul rând un mare eșec financiar. Nu c-ar fi cine știe ce capodoperă cinematografică, nici pe departe, totuși cred că filmului i s-a făcut o mare nedreptate. A fost nevoie de apariția lui Donald Trump la Casa Albă pentru ca americanii să-i înțeleagă mesajul (în fine, nu chiar toți americanii, fiecare dupa putirință, cum ar fi zis Caragiale…). Succesul său târziu e probabil încă una dintre surprinzătoarele realizări involuntare ale președintelui american, a cărui prestație prezidențială nu se diferențiază semnificativ de performanța președintelui Camacho din film, fost mare campion de smackdown (wtf is smackdown?!?!) și fost star porno (normaaal!!!). 
Ordinea de zi nu este o carte despre actualitatea zilelor noastre, deși dacă ai schimba câteva nume din poveștile ei ai constata că aceleași lucruri se întâmplă, astăzi, în aceleași locuri. Nu este o carte de ficțiune dar nici carte de istorie nu este. Ar fi prea mult, poate, să o tratăm drept tratat de psihologie socială. Sincer, e foarte greu de spus ce este, deși e o lucrare remarcabilă. O istorie nuanțată și dramatizată a unor evenimente care au contribuit la poate cea mai mare catastrofă a umanității, deși ar fi putut să o prevină. Autorul ne prezintă câteva dintre momentele cheie care au marcat drumul lui Hitler de la ceea ce a început ca o greșeală electorală a poporului german la coșmarul global ce avea să devină. Realizezi, parcurgând paginile cărții, cât de ușor ar fi putut să schimbe istoria mici gesturi absolut normale, neînsemnate chiar. Cât de ușor – și în egală măsură cât de important – este să lupți împotriva unei infecții încă din fazele ei incipiente, fără a o lăsa să se dezvolte necontrolat, rezistentă la orice tratament. 
APort 