Labirintul din hârtie

Să zicem că ai de pus în ordine actele vreunei proprietăți. Primul lucru la care te gândești e să mergi la un notariat ca să întrebi ce-i de făcut. Ți se explică succint, ți se dă o listă și te-apuci să aduni teancul de hârtii. Totul pare logic și nu foarte greu – până dai de prima problemă. Familia a plătit ani de zile impozitul fără să observe că pe chitanțe e scris Nicolae în loc de Neculai, numele din buletin? Grav. Deși nu există datorii înregistrate în calculator, cei de la taxe nu pot emite hârtia care să ateste situația. E necesară o corecție a greșelii (făcute de cineva din administrație) pentru care trebuie să te deplasezi în provincie și să depui o cerere. Cum la telefon? Cum pe fax? Care internet, domnule, cererea se semnează în original! Deci urmează un drum în provincie. Cum să se dea în aceeași zi? Aaa, nuuu, nu se poate în aceeași zi. Vă înțeleg că veniți de departe… Păi și eu ce să vă fac? Există un termen de eliberare…

Așa că întrebi în stănga, intrebi în dreapta… și miracolul se produce. Cunoști pe cineva, care cunoaște pe altcineva și acel altcineva crede că se poate și altfel. Cererea se depune în original dimineața devreme, în timp ce tu conduci, cu 80 la oră (legal, da?) prin șanțurile autostrăzii bombardate. Tot ce trebuie să faci e să te duci s-o ridici, aproape de sfârșitul progremului. Ai câteva ore libere în care poți să umbli aiurea pe străzile îmbătrânite ale orașului natal, până la urmă a meritat drumul. La 4 după-amiaza, perfect punctual, hârtia e gata, numele ca-n buletin, doamna zâmbește cuceritor, un superlativ de relații cu clienții. Niciodată să nu subestimați puterea ciocolatei elvețiene… Glumesc, suntem în România, unde dacă nu-l cunoști pe cineva-ul potrivit hârtia aia se strecoară pe sub ghișeul de sticlă după trei zile. În fine, până la urmă documentul poposește deasupra celorlalte, ne putem întoarce la notariat.

Vi se pare că povestea se îndreaptă spre un happy end?

Ei bine…. nu, bineînțeles că nu, unde vă credeți? Nimic, absolut nimic, nici cartea de identitate, nici pașaportul biometric cu panoplia lui de sofisticate elemente de securitate, nici moaca ta fizică ce seamănă cu ăla din poze, nici bazele de date integrate ale statului român, plătite atât de scump, nici copia la xerox nu vor putea, vreodată, înlocui prezența certificatului de naștere în original, bucata aia îngălbenită de hârtie, scrisă de mână acum câteva zeci de ani și care zace pe întuneric într-un sertar al unui birou dintr-un oarecare apartament elvețian. Va urma…