
“Să nu uiți !”
“Să nu uiți să spui copiilor și nepoților tăi că am avut o țară mândră și bogată și că nu aveam nevoie de nimic din afara României!”
Așa începe un lung articol semnat de un anume Cristi Andrei și îndelung share-uit pe Facebook, o lamentație despre trecutul glorios al economiei din epoca socialistă, evident prin comparație cu starea deplorabilă de astăzi căci, așa cum încheie autorul, “de atunci nu mai avem nimic,totul s-a furat,totul s-a demolat,de parcă au trecut pe aici 5 războaie mondiale!
Așa să le zici copiilor și nepoților tăi!”.
Din fericire (?!?!), articolul nu este dedicat educației copiilor și nepoților ci propagandei anti-occidentale și în principal anti-UE, locul comun în care se întâlnesc nostalgicii comuniști ai epocii Ceaușescu, ultra naționaliștii și bigoții care plâng după daci, legionari și Antonescu, suporterii manipulați ai politicienilor penali în frunte cu Dragnea și propaganda rusească ce visează la dezintegrarea Uniunii Europene. Interesant totuși cum poți fi, în același timp, mare patriot și idiot util în armata de propagandiști a lui Putin.
În sute de articole și pe nenumărate voci sunt plânse fabricile distruse, furate sau vândute pe nimic. Nu se pune în discuție dacă fabricile respective mai reprezentau, în realitate, ceva odată căzut comunismul cu piețele lui controlate de activiștii țărilor CAER. Ne e dat de exemplu pozitiv Ceaușescu (!!!), care și-a plătit datoriile în timp ce România se adâncea în criză, adică exact contrariul a ceea ce spune macroeconomia că ar fi trebuit să facă – distrugând consumul intern și lăsând fabricile fără investiții în retehnologizare, materii prime și piese de schimb. Nimeni nu-și mai aduce aminte nici de politica lui “nu ne vindem țara”, din anii 90, prin care fabrici ce ar fi avut poate o șansă să supraviețuiască și să-și găsească investitori au fost lăsate în ghearele șacalilor incompetenți și corupți, toți români de-ai noștri, care se luptă și astăzi cu justiția și statul paralel.
Economia românească e departe de a-și fi atins vreodată potențialul și nici nu e de mirare, cu politicienii pe care i-am avut și pe care noi i-am votat. Am fi putut fi, teoretic, mult mai departe decât suntem azi. E adevărat că sunt multe fabrici care au dispărut, că s-a furat sălbatic, că prostia a distrus chiar mai mult decât jaful. Dar dincolo de toate astea, tânguiala propagandiștilor ratează un adevăr evident: cu toate păcatele ei, România stă astăzi incomparabil mai bine în comparație cu economia statului comunist.

Cifrele, în primul rând, vorbesc de la sine: PIB-ul țării aproape s-a dublat din 89 până astăzi. Dacă ne uităm la evoluția PIB-ului pe cap de locuitor în comparație cu țările din jur putem constata imediat că României i-a priit democrația și integrarea europeană. În 89 stăteam mai prost ca Serbia sau Ucraina. Astăzi România ajunge din urmă Ungaria (fără îndoială și rezultatul politicii greșite a lui Viktor Orban) și produce mult mai mult pe cap de locuitor decât statele vecine. Că acest adevăr economic nu se simte neapărat în viața cetățenilor ține, din nou, de competența cu care este guvernată țara.

Și pentru că articolul de care vorbeam la început își începea lunga enumerare a glorioaselor fabrici comuniste cu cele de automobile am găsit câteva date care spun totul despre diferențele dintre fabricile lui Ceaușescu și cele de astăzi, dintre eficiența economiei centralizate și cea a economiei de piață. În 1989 la Dacia lucrau 30 de mii de oameni. În toată perioada comunistă, în total 21 de ani, fabrica a produs aproximativ un milion de mașini. In 89 au facut vreo 70 de mii. Anul ăsta, cu jumătate din numărul de angajați, Dacia va produce 350 de mii de mașini plus motoare pentru încă alte 100 de mii, de vreo zece ori mai eficient decât în 1989. Situația e similară la Craiova, unde Ford produce în doi ani cât a produs Oltcit în toată perioada comunistă. Despre Lăstunurile de la Timișoara cred că n-are sens să vorbim câtă vreme nimeni nu-și mai aduce aminte de ele (oricum nu cred că se puteau numi mașini) iar ARO, automobilul nostru de teren, ajunsese la un asemenea nivel de calitate înainte de falimentul fabricii, după 90, încât multe dintre mașinile ieșite de pe poarta fabricii rămâneau în pană între Cămpulung Muscel și București… Chiar și așa, cei ce-au îngropat de fapt uzina ar mai putea fi găsiți încă prin preajma actualului partid de guvernământ. Fabricile noastre de astăzi – și spun ale noastre pentru că nu contează cine le deține câtă vreme plătesc impozitele, salariile și respectă legile statului român – nu mai seamănă cu mastodonții industriali ai comunismului. Dar ăsta nu e un dezavantaj ci mai degrabă garanția că au o șansă să supraviețuiească în mediul economic actual. Asta se poate schimba, totuși, catastrofal dacă vom merge către societatea la care visează nostalgicii după “gloria” de ieri.