E de ajuns să visezi. E de ajuns să-ți dorești ca visele tale sa devină realitate. Muncește pentru ele și se vor împlini. Îndrăznește doar – și tot Universul va începe să lucreze pentru tine. Drumul îți va părea mult mai ușor decât ți-ai fi închipuit vreodată. Îndrăznește!

Nu e cine știe ce citat, m-am autoplagiat pentru că mi s-a părut interesantă o eventuală paralelă între Omul Spectacol (The Greatest Showman) și acest The Disaster Artist. Ambele filme spun poveștile unor oameni absolut pasionați, obsedați chiar de dorința de a ajunge artiști și a fi recunoscuți pentru arta lor. Ce se întâmplă când ai un singur vis, muncești ca un câine ca să-l transformi în realitate, sacrifici orice și (aproape) nimic nu te poate abate din drumul tău? Ei bine, în cele mai multe cazuri reușești. Ce anume reușești e o chestie discutabilă și, în consecință, relativă. Continue reading “The Disaster Artist” →

Să fie clar de la început! Recenzia asta la filmul Revenge este numai ca răzbunare pentru cei șapte franci cinzeci pe care i-am plătit pentru închiriere. Mi-ar plăcea să fiu inspirat de toți banii, ‘tu-i mama mă-sii de film, deși mă îndoiesc că poate ieși ceva cât de cât din așa material…

Cum mi s-a întâmplat: m-am interesat un pic pe net ce filme bune au mai apărut în 2018, am găsit un site ce părea serios (nu mai știu care, da-l identific eu mai târziu și nu scapă), am luat o listă de filme, le-am căutat unul câte unul pe iTunes și doar două erau oferite spre închiriere. Revenge ăsta și încă unul pe care urmează să-l văd în weekend.

Am avut un feeling încă de la început că-i țeapă. Filmul are prospețimea primelor episoade din “Tânăr și neliniștit”, filmate în 1973. Continue reading “Revenge*” →

Three Billboards outside Ebbing, Missouri a fost filmul meu favorit pentru Oscarul de anul ăsta, o incursiune în lumea distopică a Americii left behind – lăsată în urmă sau rămasă în urmă, nu mi-e clar care variantă este mai corectă. The Florida Project e un film care vine din aceeași lume. Dacă l-aș fi văzut înainte de Oscar-uri n-aș fi știut pe care să-l prefer.  De câștigat a câștigat până la urmă The Shape of Water, un basm frumos din altă lume și din alte vremuri.

Ce faci când ai șase ani și mama ta singură nu-și permite să te ducă la Disneyland-ul aflat pe partea cealaltă a autostrăzii? La șase ani e simplu. Te joci cu copiii vecinilor. Faci tâmpenii. Te scălămbăiești la oamenii mari, scuipi de la etaj pe mașina ăleia de la parter, te uiți pe furiș la baba nebună care face plajă topless, explorezi împrejurimile sau pătrunzi ilegal în camera tehnică pentru a întrerupe curentul, ducându-l adesea la disperare pe managerul motelului ieftin în care locuiești. La șase ani nu-ți tace gurița niciodată, de dimineață până seara. Sau dacă-ți tace înseamnă că ai reușit să convingi pe cineva să-ți ia o înghețată pe care s-o împarți frățește cu ceilalți copii. La șase ani totul e simplu și nu înțelegi de ce adulții fac atâta caz de una sau de alta. Copilăria are nevoie de foarte puțin pentru a fi frumoasă. Continue reading “The Florida Project” →

Bunica e o cucoană manipulatoare și-i dirijează ea pe toți, șantajându-i că mai are un pic și moare, mai ales dacă o stresează ceva, cum ar fi să-i iasă cineva din cuvânt.

Lale e frumoasă tare, cred c-a fost florăreasă sau ceva de genul ăsta, s-a supărat pe bărbatu-său și cică ar vrea să divorțeze. Teoretic vorbind. Practic o cam mănâncă în fund să se împace dar probabil că a citit ea pe undeva că e bine să te lași greu. Sau poate la mijloc e doar înțelepciunea seculară a turcoaicelor care au învățat, în patria lui Suleyman și-a lui Erdogan, să-și dirijeze bărbații să facă naibii ce trebuie și să creadă c-a fost decizia lor. 

S-ar putea ca Onur să arate și el bine dar mai bine nu mă bag unde nu mă pricep. Cam papagal, părerea mea, genul de băiat de bani gata de-l fraierește toată lumea cum vrea. Măcar e zen, nu se prinde de nimic și probabil că o iubește sincer pe Lale. Nici nu-i foarte greu, la cum arată fata aia, ca de-aia am și rezistat 10 minute, până la prima pauză publicitară.

În fine, probabil că în următoarele 150 și ceva de episoade baba o să-i împace și o sa fie cu happy-end.

O bună parte din filmul ăsta am încercat să înțeleg metaforele din spatele poveștii. Și probabil că mesaje grele stau ascunse în spatele imaginilor, adânc criptate de către realizatorii filmului. Poate că e o alegorie despre sacrificiile și durerile facerii unui act de creație sau poate că e despre egoismul creatorului și nevoia lui permanentă de acceptare și recunoaștere până dincolo de vanitate. În fine, n-am înțeles ce-au vrut de fapt să spună și de la un moment dat încolo nici nu m-am mai străduit. Să explic și de ce…

Continue reading “Mother!” →

“Adevăratul dușman este războiul însuși”. Deși este o replică din alt film probabil că asta a încercat Christopher Nolan să arate în Dunkirk și merită tot respectul nostru pentru asta. Un film de război din care dușmanul lipsește complet dar în care moartea se revarsă de peste tot: din cer, de pe pământ sau de sub ape. E greu să faci un film despre război în care războiul este eroul principal. Nu sunt mulți care să fi reușit asta, trecând peste stereotipurile tradiționale în care yankeii sunt buni, neînfricați și țanțoși iar nemții criminalii cei răi. În filmul lui Nolan probabilitatea supraviețuirii nu este direct proporțională cu determinarea și eroismul sfidător. Moartea este distribuită eficient și aleator și mai nimeni nu încearcă să o provoace. Așa trebuie să fi fost în zilele alea. În malaxorul acela de carne și sânge unii oameni vor fi dovedit tărie de caracter înfruntându-și destinul, alții se vor fi arătat dornici să-și ajute semenii aflați în pericol iar mulți se vor fi gândit doar la cum să facă să scape de-acolo. Filmul nu-i ridică-n slăvi pe primii și nu-i îngroapă în rușine pe cei din urmă pentru că războiul este o oroare căreia nu toți îi fac față. Continue reading “Dunkirk” →

Aseară am văzut o comedie englezească savuroasă, Happy-Go-Lucky, având-o în rolul principal pe Sally Howkins, actrița care joacă și în The Shape of Water.

N-o să vorbesc de film. Voi share-ui, în schimb, o secvență antologică la care am râs isteric – o lecție de flamenco. Profesori de-ăștia ne-ar trebui și nouă. Nu neapărat spanioli din Sevilla (deși cred că sunt mulți profesori români pe-acolo) dar cu măcar o parte din atitudinea aia…

Sper să funcționeze link-ul.

 

Nimic nu mai e simplu pe lumea asta. Acum două săptămâni eram convins că am văzut cel mai tare film din ultima vreme și că, măcar în sufletul meu, Oscarul 2017 pentru cel mai bun film a fost deja decis. E drept că fără să văd toate filmele nominalizate dar știți cum e, când îți place cu adevărat ceva nu stai să compari la nesfârșit. E ca și când ai întâlni-o întâmplător pe Jennifer Lawrence și ea te-ar fixa vreo trei secunde cu privirea: o privești în ochi hipnotizat și știi că ea e iubirea cea mare! Nimic nu mai contează și tot ce vrei e să te pierzi mereu în ochii ăia. Doar că o săptămână mai târziu, involuntar, neașteptat, aproape fără să-ți fi dorit, dai nas în nas cu Scarlett Johansson, o privești – în ochi, dacă poți să te concentrezi un pic – și brusc habar n-ai ce naiba-ți dorești. Mai întâi.

Revenind cu greu la filme, am crezut că Three Billboards Outside Ebbing, Missouri va lua Oscarul de anul ăsta. Dar apoi am văzut The Shape of Water și acum nu mai sunt așa de sigur. Două povești extraordinare și totuși atât de diferite, în toate felurile posibile. Continue reading “The Shape of Water” →

Am văzut primele “episoade” din Superman și Spiderman la cinematograful “Patria” din Tulcea, pe când eram copil. Mi-au plăcut, fără să fac totuși o pasiune pentru genul ăsta de personaje cu puteri supranaturale. Mult mai mult m-au  impresionat, pe vremea copilăriei și mai apoi, personajele întrupând cavaleri pentru care onoarea, dreptatea și spiritul de sacrificiu sunt mai presus de orice. Așa că m-am identificat, de exemplu, cu super-eroii din “Ultimul samurai” sau “Gladiatorul” (probabil ca orice bărbat stăpân pe canapeaua și telecomanda lui) dar n-am fost atras de filmele cu supermani, batmani, spidermani și alte închipuiri în costume de fițe din licra cu chiloții pe de-asupra. Apariția Wonder Woman era absolut previzibilă, Hollywood-ul egalității de gen trebuia să le facă dreptate și femeilor, după ce în 2017 și-a plătit, la Oscaruri, datoriile față de minoritatea de culoare. Dar filmul nu e, clar, genul meu.

Continue reading “Wonder Woman” →

Multe filme bune anul ăsta, ceea ce înseamnă că va fi o competiție acerbă la Oscar-uri. “Three Billboards outside Ebbing, Missouri” este de departe cel mai bun film american pe care l-am văzut în ultima vreme. E și primul dintre cele nominalizate, ceea ce înseamnă că nu pot să-mi dau cu părerea despre cine merită să câștige. Dar uitându-mă la filmele care au câștigat în ultimii zece ani pot spune că “3 Billboards” îmi pare mai bun decât oricare dintre ele.

Sincer mă așteptam ca anul ăsta să apară filme despre America profundă, cea departe de aerul cosmopolit al marilor orașe. Hollywood-ul a reacționat întotdeauna la viața cetății, deci aceste filme vin cumva în sensul în care societatea americană încă încearcă să(-și) explice calamitatea politică și morală reprezentată de alegerea lui Donald Trump ca președinte al SUA. Iar filmul ăsta e o mai bună radiografie a Americii din care s-a ridicat Trump decât multe studii politice cu pretenții. Missouri l-a votat în proporție de vreo 60%. Ebbing, Missouri, dacă ar exista în realitate, ar fi catalogat conform noilor standarde geografice ale trumpismului drept un shithole city. Continue reading “Three Billboards Outside Ebbing, Missouri” →