mother_intl_uk-quad_sept15_sO bună parte din filmul ăsta am încercat să înțeleg metaforele din spatele poveștii. Și probabil că mesaje grele stau ascunse în spatele imaginilor, adânc criptate de către realizatorii filmului. Poate că e o alegorie despre sacrificiile și durerile facerii unui act de creație sau poate că e despre egoismul creatorului și nevoia lui permanentă de acceptare și recunoaștere până dincolo de vanitate. În fine, n-am înțeles ce-au vrut de fapt să spună și de la un moment dat încolo nici nu m-am mai străduit. Să explic și de ce…

Nu mi-au plăcut de la început chestiile forțate, menite să-ți bage frica-n oase. Niciodată nu-mi plac. Găsesc marea majoritate a filmelor horror de proastă calitate, căutând să provoace emoție cu același rafinament artistic pe care îl regăsim, de exemplu – în altă branșă artistică la fel de scarry – la Guță și Salam. În Mother! se abuzează de filmări fragmentate din unghiuri închise, lipsite de perspectivă, atmosfera e sumbră, casa aia e claustrofobă și ciudată iar personaje dubioase apar sau dispar din cadru pe neașteptate. Presupun că nu e mare inginerie și nici cine știe ce artă să-l faci pe spectator să-i sară inima din piept. Să zicem că, de dragul unei idei interesante, aș putea să dau o șansă acestui demers artistic. Dar înainte ca lucrurile să capete vreun sens oarecare violența gratuită și sadismul scenelor cresc în intensitate rapid până la un nivel la care, surprinzător, nu devin insuportabile, devin aproape hilare. Și o țin așa încă vreo jumătate de oră după ce toată lumea a înțeles ideea. Încercând să forțeze limitele suportabilității privitorului filmul încetează să devină un horror. Te plicitisești înainte să fugi speriat să tragi draperiile și să baricadezi ușa de la intrare. Te încearcă doar un ușor sentiment de repulsie, te simți cam vinovat – ca atunci când privești un sadic chinuind o pisică – dar reziști, căci vrei să știi până unde poate merge schizofrenia și dacă poate până la sfârșit căpăta un sens. Ei bine, și să-l fi căpătat, nu mai era nimeni acolo să-l ia în primire.

Despre actori ce să zic, mă tot întreb ce-o fi fost în mintea lor de-au acceptat să joace în filmul ăsta. Noroc că actorii principali nu figurează printre favoriții mei. De Jennifer Lawrence mi-a plăcut numai într-o scenă din debutul filmului, când abia trezită din somn se plimbă prin casă într-un maieu cam transparent. În rest, își păstrează aerul ăla inexpresiv pe față chiar și când urlă ca nebuna. Javier Bardem reușește să fie antipatic și enervant încă într-un film, ceea ce nu e o mare performanță. Dacă mă uit la nasul lui turtit cred că nu e numai părerea mea. Michelle Pfeiffer a avut mereu un aer tragic. Între timp a îmbătrânit – încă un motiv de depresie – și aerul ăla a devenit sumbru.

În fine, dacă vreți să vedeți probabil cel mai prost film cu pretenții din ultima vreme mergeți la Mother!. Dar puteți la fel de bine să-l evitați, căci filme proaste se vor mai face.