Fiecare dintre cărţile astea ar fi meritat o recenzie separată dar problema e că până apuc eu să scriu despre ele cam uit ce-am citit – sau mai degrabă îmi pierd entuziasmul. Aşa că le grupez într-un singur post pentru că ar fi păcat să nu le recomand.
David Grossman – De mine viaţa şi-a tot râs
Acum vreo doi ani recomandam A horse walks into a bar (între timp tradusă în română), prima mea “întâlnire” cu David Grossman, o carte despre un spectacol de stand-up comedy care e mult mai mult de-atât. Acum am citit “De mine viaţa şi-a tot râs”, o poveste de dragoste, de fapt două, deşi e posibil ca nu despre dragoste să fie cartea asta ci despre traume atât de profunde şi de nedrepte încât e nevoie de mai multe generaţii pentru a fi absorbite şi, cumva, vindecate. Personajele cărţii sunt perfect imperfecte, când foarte bune, când rele, când puternice, când vulnerabile, depinde în ce oglindă priveşti din acest fascinant labirint al scrierii lui Grossman. Probabil că e cartea mea preferată de anul ăsta.
Patrick DeWitt – French Exit
Am citit varianta în engleză, dar cartea e mult prea bună ca să nu fie curând tradusă şi în română. Este povestea (comică) a unei familii scăpătate de americani care se decide să emigreze la Paris. Când m-am apucat eu să scriu postul ăsta, acum mai multe săptămâni, spuneam că în mod sigur cartea va fi ecranizată. Ei bine, între timp s-a anunţat oficial, Michelle Pfeiffer joacă rolul principal – nici că se putea mai bine, aş zice – ar trebui să iasă o super comedie, deşi cărţile sunt întotdeauna mai bune. Recomandare maximă (de lectură, deocamdată)!
Ioana Nicolaie – O pasăre pe sârmă
O carte foarte frumos scrisă, care mi-a adus în memorie propriile mele poveşti despre Regie, viaţa de student şi, în general, viaţa “pe sârmă” în Bucureştiul nebun de la începutul anilor 90. O experiență pe care nu am mai avut-o până acum, să ai impresia că ai prieteni comuni cu scriitorul.
Joseph E. Stiglitz – People, Power and Profits
Valuri succesive de nemulţumire au creat în ultimii ani cutremure politice majore. Votul pentru Brexit şi pentru Trump, reapariţia extremei drepte ca fenomen politic aproape peste tot în Europa sunt toate efectele unui capitalism care a creat inegalităţi şi decalaje ce ar fi trebuit compensate prin politici publice inteligente. Deşi nemulţumirile sunt reale şi îndreptăţite, curând oamenii vor realiza că “soluţiile” politice de mai sus nu vor rezolva, ba din contră, vor adânci şi mai mult toate aceste probleme. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, profesor universitar şi fost economist şef al Băncii Mondiale, analizează în noua sa carte care sunt fenomenele care au dus la criza actuală a capitalismului (concentrându-se în principal pe SUA) şi propune soluţii progresiste pentru îndreptarea situaţiei. Globalizare, neo-liberalism, deficit de democraţie şi impactul noilor tehnologii – toate subiectele sunt tratate în detaliu iar soluţiile sunt pertinente.
Doina Ruşti – Zogru
Am cumpărat cartea asta dintr-o librărie cu cărţi în limbi latine din Berna. Aveau şi o mică secţiune de cărţi în română, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Zogru este o carte mai veche a Doinei Ruşti. Am recunoscut stilul despre care am mai scris pe blog, aici şi aici. Cartea e bună, mi-a plăcut, dar a fost imposibil să nu constat cât de bune sunt cărţile ei mai noi…
Kazuo Ishiguro – Pe când eram orfani
O lectură agreabilă, Ishiguro e un mare scriitor, deci e imposibil ca o carte de-a lui să nu te prindă. Totuşi, nu pot să spun că m-am dat în vânt după ea. Pasaje superbe şi calitatea naraţiunii sunt sufocate de aerul de roman poliţist care se dă pe după cireş doar ca să păstreze misterul până la ultima pagină. Dacă e să recomand ceva de Ishiguro, n-ar trebui să rataţi “Să nu mă părăseşti”, de departe preferata mea, şi apoi “Rămăşiţele zilei”, o capodoperă a literaturii.
Christiana Figueres a fost secretar executiv al ONU pe probleme de schimbări climatice, având un aport major în pregătirea şi adoptarea Acordului de Mediu de la Paris. Tom Rivett-Carnac, specialist în mediu şi strategie politică, i-a fost consultant senior şi este considerat unul dintre arhitecţii Acordului de la Paris. Împreună au fondat Global Optimism, o organizaţie care militează pentru progres social şi politici publice de protejare a mediului.
Media mea de somn (de fapt, de stat în pat) în timpul săptămânii este între şase şi şapte ore pe noapte. Pentru că simt cum oboseala se acumulează de-a lungul săptămânii încerc să recuperez un pic în weekend, dar nu cine ştie ce. Merg şi eu, ca atâţia alţii, pe principiul că, dacă din porţia de muncă nu prea poţi să scazi, singurul mod de a-ţi mări un pic timpul liber este în dauna somnului. Vorba aia, o să dormim destul după…
Foarte interesantă, cartea asta. Citind-o, e practic imposibil să nu treci în revistă ceea ce ar trebui să faci (şi nu faci) ca să trăieşti tânăr până la adânci bătrâneţi. În cazul meu, ştiam deja că mănânc mult prea multă carne şi produse de origine animală, practic la fiecare masă. Micul meu dejun standard, în weekend, e compus din ouă ochiuri, pâine cu unt şi gem de căpşuni – practic nimic sănătos. Am realizat, în plus, că nu ţin post şi nu rabd de foame niciodată, deşi cică ar trebui. Aproape tot ce mănânc am regăsit la categoria Disease-Promoting, Life-Shortening Foods to Avoid. Am descoperit că n-am mâncat kale in viaţa mea (credeam că-i un brand de lacăte) iar broccoli, conopidă şi varză de Buxelles credeam că mănânci doar dacă eşti, deja, în spital şi nu mai contează. Şi veştile proaste continuă: trebuie să uităm de sarmale, salată de vinete şi practic orice altceva tradiţional românesc, până şi de mămăligă. Pardon, usturoiul, loboda şi, probabil, ştevia sunt sănătoase (despre ştevie ştiam deja că a salvat, de-a lungul secolelor, milioane de vieţi amărâte de ţărani săraci). Toate seminţele din lume sunt sănătoase, cu excepţia celor de floarea soarelui şi de dovleac (serios?!?!?!). 
Dacă n-aţi citit nimic până acum de Michael Lewis vă recomand călduros “Flash Boys” (“Băieţii isteţi” în varianta românească), povestea reală a firmelor căpuşă de pe Wall Street care fac miliarde interpunându-se, fără ştirea clienţilor, în procesul de vânzare-cumpărare a acţiunilor. “The Fifth Risk“, ultima lui carte, e un omagiu adus serviciilor publice şi totodată un semnal de alarmă faţă de incredibila agresiune la care sunt supuse sub noua administraţie americană. N-aveam niciun fel de îndoială, înainte să citesc cartea asta, că Donald Trump e un personaj toxic pentru SUA şi pentru restul lumii. Şi totuşi, am fost şocat de cât de mare şi de profund pare să fie dezastrul.
Trebuie că spun că nu eu am cumpărat cartea asta şi iniţial am refuzat s-o citesc, dezamăgit fiind de precedentul său roman, Supunere (Soumission). Cert este că am o relaţie aş zice complicată cu Houellebecq. Mi-a plăcut la nebunie “Particule elementare”, a fost mişto şi “Platforma”, al doilea roman pe care l-am citit, deşi nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul. “Supunere” mi s-a părut o tâmpenie ciudată dar recunosc că la vremea respectivă nu mi-am bătut capul să aflu dacă autorul este islamofob din convingere sau doar a vrut să exploateze comercial curentul politic european al vremii. Coincidenţa incredibilă a lansării în chiar ziua atentatului de la “Charlie Hebdo” din Paris a creat o explozie mediatică în jurul cărţii care recunosc că mi-a aprins şi mai tare curiozitatea, făcându-mă să aştept cu nerăbdare traducerea românească, doar pentru a mă simţi ulterior mai vinovat şi mai dezamăgit. 
Ştiu că mă entuziasmez uşor în faţa frumosului, iar de când cu blogul ăsta îmi şi permit să-mi exprim public admiraţia, mai ales când e vorba de cărţi sau de filme. Asta duce şi la o oarecare inconsecvenţă în privinţa preferinţelor mele în materie de scriitori, de exemplu. Aşa că nu o să fie o surpriză, pentru cei care trec mai des pe-aici, că-l ridic pe Howard Jacobson în topul autorilor mei preferaţi după doar prima carte pe care i-am citit-o. După ce termin de scris recenzia asta o să mă duc să caut ce altceva a mai scris şi s-a tradus în română.
APort 