Tot ce e bun pe lumea asta este ori imoral, ori ilegal, ori îngraşă. Dacă ar fi să actualizăm afirmaţia asta la realităţile zilelor noastre ar trebui să adăugăm la listă şi o indecentă amprentă de CO2 (sau codoi, cum zicea LeanaC, o fostă savantă de renume mondial). Asta ar fi una dintre concluziile mele după ce am citit cartea asta.
Încălzirea globală este probabil cea mai mai mare urgenţă pe care omenirea o are în momentul de faţă. Este cauzată de noi, oamenii. Şi trebuie să facem ceva, şi asta foarte repede, pentru că nu mai avem timp. Foarte pe scurt, aproape orice activitate umană generează, într-o măsură mai mare sau mai mică, emisii de gaze (CO2 este cel mai important) care se acumulează în atmosferă, având un efect de seră care produce încălzirea planetei. Există cercetători – autorul acestei cărţi este unul dintre cei mai importanţi – care calculează amprenta echivalentă de carbon a fiecărui lucru produs şi a fiecărei activităţi ce are loc pe pământ. Prin cumulare, media anuală a amprentei fiecărui locuitor al planetei este astăzi de 7 tone, evident cu variaţii mari de la ţară a ţară, de exemplu în India media este de doar 1.7 tone pe când în SUA este de 17.7 tone, de 10 ori mai mult. Ideal, ca să fim sustenabili, ar trebui să ne propunem un “buget” individual de 5 tone de CO2 pe an. Uşor de zis, al naibii de greu de făcut, şi-am ajuns la concluzia asta după ce am încercat să-mi estimez propria situaţie.
Amprenta de carbon a unui european se împarte aproape egal între ceea ce mânâncă şi bea (23%), casa în care locuieşte (25%), transport şi călătorii (27%) şi orice altceva, cum ar fi shopping, servicii, sănătate, educaţie etc (23%). Dacă e să mă uit la mine, la capitolul mâncare mi-e şi frică să calculez câtă vreme sunt carnivor, ceea ce-i deja grav, şi-am descoperit în Elveţia căt de bună poate fi carnea de vită sau că brânza e bună nu numai la sibieni. Ori, dac-ai zis vacă sau oaie amprenta s-a dus naibii de tot (în principal pentru că sunt ierbivore, emană metan, dar nu numai de-asta). În afară de carne aş zice că personal sunt relativ OK, pentru că încerc să mănânc chestii crescute local şi în sezon, nu aduse cu avionul din partea cealaltă a globului, nu crescute în sere încălzite în plină iarnă sau congelate jumătate de an. Şi pentru că aproape că nu (mai) aruncăm mâncare. La capitolul locuinţă cred că sunt sub medie. Ne-am mutat chiar înainte de pandemie dintr-un apartament mare în suburbie într-unul mai mic în centrul oraşului, care este probabil la maxim de eficienţă energetică şi nu are nici aer condiţionat (în Elveţia aproape că nu există). Toate cumpărăturile le fac mergând pe jos la magazine. Dar la capitolul transport nu stau bine absolut deloc, şi asta pentru că practic am schimbat maşina la fiecare 4 ani (cam 2.5 tone de CO2 anual, imens) şi fac 100 de km pe zi până la serviciu şi înapoi – mai bine nu calculăm. În plus, de departe cea mai mare amprentă este datorată celor patru zboruri la Bucureşti pe an plus câteva legate de serviciu. Măcar de când sunt aici nu am folosit decât o singură dată avionul ca să mergem în concediu, dar asta nu schimbă mare lucru. Transportul aerian are un impact imens la capitolul emisii de carbon.
Evident că unele lucruri pot fi schimbate cu uşurinţă. Altele nu, dar e important să ştim ce anume e important şi urgent şi ce nu. În timp, asta ne va influenţa deciziile. Nu ştiu dacă timpul sau soarele sau pâcla aia de carbon din atmosferă o să aibă destulă răbdare cu noi, dar asta e altă discuţie… Apropo, bananele sunt OK, că nu le cară cu avionul.
Christiana Figueres a fost secretar executiv al ONU pe probleme de schimbări climatice, având un aport major în pregătirea şi adoptarea Acordului de Mediu de la Paris. Tom Rivett-Carnac, specialist în mediu şi strategie politică, i-a fost consultant senior şi este considerat unul dintre arhitecţii Acordului de la Paris. Împreună au fondat Global Optimism, o organizaţie care militează pentru progres social şi politici publice de protejare a mediului.
Media mea de somn (de fapt, de stat în pat) în timpul săptămânii este între şase şi şapte ore pe noapte. Pentru că simt cum oboseala se acumulează de-a lungul săptămânii încerc să recuperez un pic în weekend, dar nu cine ştie ce. Merg şi eu, ca atâţia alţii, pe principiul că, dacă din porţia de muncă nu prea poţi să scazi, singurul mod de a-ţi mări un pic timpul liber este în dauna somnului. Vorba aia, o să dormim destul după…
Foarte interesantă, cartea asta. Citind-o, e practic imposibil să nu treci în revistă ceea ce ar trebui să faci (şi nu faci) ca să trăieşti tânăr până la adânci bătrâneţi. În cazul meu, ştiam deja că mănânc mult prea multă carne şi produse de origine animală, practic la fiecare masă. Micul meu dejun standard, în weekend, e compus din ouă ochiuri, pâine cu unt şi gem de căpşuni – practic nimic sănătos. Am realizat, în plus, că nu ţin post şi nu rabd de foame niciodată, deşi cică ar trebui. Aproape tot ce mănânc am regăsit la categoria Disease-Promoting, Life-Shortening Foods to Avoid. Am descoperit că n-am mâncat kale in viaţa mea (credeam că-i un brand de lacăte) iar broccoli, conopidă şi varză de Buxelles credeam că mănânci doar dacă eşti, deja, în spital şi nu mai contează. Şi veştile proaste continuă: trebuie să uităm de sarmale, salată de vinete şi practic orice altceva tradiţional românesc, până şi de mămăligă. Pardon, usturoiul, loboda şi, probabil, ştevia sunt sănătoase (despre ştevie ştiam deja că a salvat, de-a lungul secolelor, milioane de vieţi amărâte de ţărani săraci). Toate seminţele din lume sunt sănătoase, cu excepţia celor de floarea soarelui şi de dovleac (serios?!?!?!). 
Dacă n-aţi citit nimic până acum de Michael Lewis vă recomand călduros “Flash Boys” (“Băieţii isteţi” în varianta românească), povestea reală a firmelor căpuşă de pe Wall Street care fac miliarde interpunându-se, fără ştirea clienţilor, în procesul de vânzare-cumpărare a acţiunilor. “The Fifth Risk“, ultima lui carte, e un omagiu adus serviciilor publice şi totodată un semnal de alarmă faţă de incredibila agresiune la care sunt supuse sub noua administraţie americană. N-aveam niciun fel de îndoială, înainte să citesc cartea asta, că Donald Trump e un personaj toxic pentru SUA şi pentru restul lumii. Şi totuşi, am fost şocat de cât de mare şi de profund pare să fie dezastrul.
Trebuie că spun că nu eu am cumpărat cartea asta şi iniţial am refuzat s-o citesc, dezamăgit fiind de precedentul său roman, Supunere (Soumission). Cert este că am o relaţie aş zice complicată cu Houellebecq. Mi-a plăcut la nebunie “Particule elementare”, a fost mişto şi “Platforma”, al doilea roman pe care l-am citit, deşi nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul. “Supunere” mi s-a părut o tâmpenie ciudată dar recunosc că la vremea respectivă nu mi-am bătut capul să aflu dacă autorul este islamofob din convingere sau doar a vrut să exploateze comercial curentul politic european al vremii. Coincidenţa incredibilă a lansării în chiar ziua atentatului de la “Charlie Hebdo” din Paris a creat o explozie mediatică în jurul cărţii care recunosc că mi-a aprins şi mai tare curiozitatea, făcându-mă să aştept cu nerăbdare traducerea românească, doar pentru a mă simţi ulterior mai vinovat şi mai dezamăgit. 
Ştiu că mă entuziasmez uşor în faţa frumosului, iar de când cu blogul ăsta îmi şi permit să-mi exprim public admiraţia, mai ales când e vorba de cărţi sau de filme. Asta duce şi la o oarecare inconsecvenţă în privinţa preferinţelor mele în materie de scriitori, de exemplu. Aşa că nu o să fie o surpriză, pentru cei care trec mai des pe-aici, că-l ridic pe Howard Jacobson în topul autorilor mei preferaţi după doar prima carte pe care i-am citit-o. După ce termin de scris recenzia asta o să mă duc să caut ce altceva a mai scris şi s-a tradus în română.
APort 