Ştiu că mă entuziasmez uşor în faţa frumosului, iar de când cu blogul ăsta îmi şi permit să-mi exprim public admiraţia, mai ales când e vorba de cărţi sau de filme. Asta duce şi la o oarecare inconsecvenţă în privinţa preferinţelor mele în materie de scriitori, de exemplu. Aşa că nu o să fie o surpriză, pentru cei care trec mai des pe-aici, că-l ridic pe Howard Jacobson în topul autorilor mei preferaţi după doar prima carte pe care i-am citit-o. După ce termin de scris recenzia asta o să mă duc să caut ce altceva a mai scris şi s-a tradus în română.
Finkler este evreu aşa că în mintea unui prieten de-al său toţi evreii devin finkleri. “Chestiunea Finkler” s-ar traduce, astfel, prin “Chestiunea evreiască”, dacă asta nu ar avea conotaţii groteşti provenite din istoria cavernelor antisemitismului românesc. Cartea asta este la cu totul alt nivel, aşa că mă tem că cineva rămas în retorica lui Eminescu sau în cea a lui Nae Ionescu, de exemplu, doar ca să amintesc de lucrările cu acelaşi nume, n-ar avea ce să înţeleagă din ea.
Nu există mod mai bun de-a spulbera stereotipuri rasiste, manipulări şi propagandă decât să-ţi pui întrebări, să te uiţi la oameni şi la mica lor lume, să analizezi, să întorci pe toate feţele această chestiune finklerească, din absolut orice aspect al vieţii ţi-ai putea imagina. Şi astfel descoperi, pagină cu pagină, minunat descris de fiecare cuvânt în parte, că există evrei fericiţi şi evrei nefericiţi, evrei bogaţi şi evrei săraci, tineri şi bătrâni, moderni şi tradiţionalişti, practicanţi sau atei, ruşinaţi de politica statului Israel sau susţinători ai sionismului, ambiţioşi sau nu, adulterini sau nu, fericiţi sau nu, care sunt îndrăgostiţi şi care nu pot fi… Toţi trăind, cumva, în obsesia lor despre ei înşişi, toţi simţind, graţie unei antrenate memorii colective aproape extrasenzoriale, teama, sentimentul constant de alertă şi angoasa statutului permanent de minoritate şi de înstrăinare.
Şi-ajungi să constaţi, într-un final, că toate poveştile alea, toate analizele, tot zbuciumul, toată chestiunea, până la urmă, par să fie doar un pretext pentru a ne descrie, superb, acel mic colţ de lume, nimic deosebit de altele. La fel ca lumea noastră, probabil, dacă nu i-am da atâta importanţă şi dacă n-am privi-o printr-un telescop ce face din orice lucru mărunt un monstru apocaliptic.
Umanitatea la superlativ, o imagine asupra căreia nimic nu-ţi poate deschide mai bine ochii decît un mare scriitor.
APort 