serotoninaTrebuie că spun că nu eu am cumpărat cartea asta şi iniţial am refuzat s-o citesc, dezamăgit fiind de precedentul său roman, Supunere (Soumission). Cert este că am o relaţie aş zice complicată cu Houellebecq. Mi-a plăcut la nebunie “Particule elementare”, a fost mişto şi “Platforma”, al doilea roman pe care l-am citit, deşi nu mi-a plăcut pe de-a-ntregul. “Supunere” mi s-a părut o tâmpenie ciudată dar recunosc că la vremea respectivă nu mi-am bătut capul să aflu dacă autorul este islamofob din convingere sau doar a vrut să exploateze comercial curentul politic european al vremii. Coincidenţa incredibilă a lansării în chiar ziua atentatului de la “Charlie Hebdo” din Paris a creat o explozie mediatică în jurul cărţii care recunosc că mi-a aprins şi mai tare curiozitatea,  făcându-mă să aştept cu nerăbdare traducerea românească, doar pentru a mă simţi ulterior mai vinovat şi mai dezamăgit.

Până la urmă am cedat şi am citit “Serotonină”. De fapt, ca să fiu sincer, am citit-o aproape pe nerăsuflate, profitând de vacanţa asta de sfârşit de an. Şi da, mi-a plăcut, Houellebecq este un mare scriitor. Scrie superb, scrie inteligent, împleteşte uşor tot felul de poveşti interesante, este competent în surprinzătoarele lui explicaţii “tehnice” pentru a redeveni poet câteva pagini mai târziu şi, mai ales, este incredibil de sincer şi de curajos. Spune lucruri care şochează, atacă orice tabu, ceea ce e absolut OK din punct de vedere literar. Dar ne duce, inevitabil, la partea lui controversată. De fapt, hai să vorbim – deocamdată – de partea controversată a personajului său. Care este un depresiv ratat dar orgolios, obsedat sexual, complet golit de sentimente altele decât mila de sine, fără aspiraţii, ciclând la nesfârşit amintiri, obsesii şi pasiuni vechi. Până aici, doar un personaj literar perfect conturat. Dar de ce naibii trebuie să fie şi, în acelaşi timp, misogin, rasist, homofob, islamofob, eurofob – şi-or mai fi şi altele terminate-n “_fob” – un individ măcinat de frustrări, sarcasm şi pesimism care se hrăneşte din filonul de nemulţumire oarbă care a născut mişcarea vestelor galbene sau, înaintea lor, procentele halucinante obţinute la prezidenţiale de candidaţii extremelor, Le Pen şi Melenchon. Franţa “care pierde” cum zice autorul, care-şi vede viitorul întunecat pornind de la standarde false şi oricum în bună parte inventate, care vrea şi ţipă nerăbdătoare după schimbări câtă vreme acestea încep cu alţii.

Până la urmă Florent-Claude Labrouste e doar un personaj literar. Şi totuşi, nu sunt primul care se întreabă, cât de mult seamănă el cu cel care i-a dat viaţă în paginile “Serotoninei”? Mi-am petrecut câteva ore urmărind pe youtube interviuri şi discuţii televizate cu Houellebecq, fără să-mi pot face o idee clară. În spatele anxietăţii evidente cu care apare în public, a greutăţii, a lentorii cu care  îşi aşează ideile şi îşi caută cuvintele, e prea inteligent, îşi creează şi îşi întreţine cu grijă această imagine enigmatică şi controversată care va continua, probabil, să adauge cititori care nu caută doar frumuseţea în sine a cuvintelor potrivite.