Am început articolul ăsta acum mai multe luni şi constat, din nou, cât de greu e când nu faci lucrurile la timpul lor. N-am mai scris despre cărţi de jumătate de an, în principal pentru că am scris foarte puţin în ultima vreme. Am continuat să citesc, aşa că vor urma (sper) câteva articole de recomandări. Scriu mai sumar, ca să ajung la zi, dar încerc să pun accent pe ce mi-a plăcut foarte mult.

Jürgen Neffe – Einstein. Teoria relativităţii este explicată, oarecum literar, pe parcursul mai multor pagini. N-am înţeles mare lucru şi nici nu mă aşteptam la asta, se pare că un număr extrem de limitat de oameni o poate pricepe cu-adevărat. Dar am savurat restul acestei superbe biografii a lui Albert Einstein, care-ţi dezvăluie fascinanta personalitate a marelui savant. Dincolo de fizică şi de geniul său ştiinţific, descoperi un mare umanist şi un progresist al vremii lui, un adversar al războiului şi al mişcărilor ultranaţionaliste care l-au gonit din Europa, un talentat eseist care şi-a pus notorietatea în slujba multor cauze nobile. O carte superbă.

Julia Galef – The Scout Mindset. De ce unii oameni văd lucrurile clar şi alţii nu? Suntem bombardaţi zilnic de un noian de informaţii din multiple surse. Pe când unii decid ce să considere important, adevărat sau util întrebându-se “Pot să cred asta?” sau “Trebuie să cred asta?”, în funcţie de sursă, interese şi convingeri, cei care au o mentalitate de cercetaş se întreabă, în primul rând, “Este asta o informaţie adevărată?”. Pe când unii îşi apără furibund credinţele, respingând orice le contrazice, ceilalţi îşi ajustează permanent harta pe baza căreia navighează prin lume. Dacă vrei sfaturi utile despre cum să nu-ţi mai furi mereu căciula recomand cu căldură cartea asta, una dintre cele mai interesante de anul trecut, acum tradusă şi în româneşte ca “Mentalitatea de cercetaş”.

Radu Ioanid – Pogromul de la Iaşi. Un episod ruşinos al istoriei noastre despre care am aflat în timpul şcolii doar prin bunăvoinţa unui bun profesor de istorie, care ne-a strecurat câteva detalii pe cale orală. Aş paria că pogromul de la Iaşi încă nu şi-a găsit locul în manuale, lucru dealtfel vizibil în ascensiunea de astăzi a extremei drepte. Cartea asta ajută pentru că este foarte bine documentată. Ar fi meritat să fie şi mai bine scrisă, căci pare doar o colecţie (foarte credibilă dealtfel) de documente şi dovezi. Istoria noastră merită mai mult.

Marguerite Duras – Durerea. O colecţie de povestiri autobiografice din timpul celui de-al doilea război mondial. Autoarea a făcut parte din rezistenţa franceză iar cartea asta poartă, autentică, toată durerea pe care i-au provocat-o tragediile prin care a trecut ea şi lumea din jurul ei.

Niall Ferguson – Marele declin. O carte care deplânge declinul societăţii occidentale şi încearcă să-l explice. Deşi subiectul este interesant şi unele abordări corecte, am fost adesea în dezacord cu concluziile autorului şi mai ales cu importanţa lor în tabloul final al cauzelor care duc la declin. Chiar definiţia declinului – şi bazele faţă de care este măsurat – am găsit-o pe alocuri chestionabilă, mai apropiată de o viziune mai degrabă ideologică a “trecutului glorios” faţă de “dezastrul” actual decât rezultatul unei abordări ştiinţifice şi analitice.

V.S. Naipaul – Jumătate de viaţă. Tot ce-mi amintesc despre cartea asta este că mi-a plăcut stilul lui Naipaul de a scrie. Dar nimic altceva.

Atacul nuclear american asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki a pus capăt celui de-al doilea război mondial dar a marcat, în acelaşi timp, începutul unei curse nebune a înarmării. În scurtă vreme, sovieticii aveau să producă propriile lor versiuni de bombe şi rachete nucleare, testând chiar cea mai mare bombă din istorie. Americanii au produs o rachetă cu combustibil solid, capabilă de lansare în doar un minut, spre deosebire de rachetele sovietice cu combustibil lichid care aveau nevoie de cel puţin două ore pentru lansare, ceea ce le făcea vulnerabile raidurilor aeriene. Americanii aveau, apoi, să pluseze necugetat, instalând rachete nucleare în Turcia şi Italia, capabile să atingă Moscova. În încercarea de a restabili echilibrul strategic, Hruşciov a decis, în 1962, la fel de necugetat, să instaleze în secret rachete nucleare în Cuba, capabile să atingă teritoriul american şi chiar Washington-ul. Cu tot CIA-ul şi avioanele lor spion, americanii au aflat relativ târziu şi incomplet ce se petrecea pe insula din largul coastelor lor. Şi cam aşa au început lucrurile să scape de sub control, de-o parte şi de cealaltă.

Primul impuls al americanilor a fost să atace Cuba şi să distrugă instalaţiile sovietice. Comandanţii armatei SUA au susţinut până în ultimul moment această variantă, chiar şi după ce o soluţie diplomatică fusese găsită. La momentul acesta se ştie că habar nu aveau – şi subestimaseră grosolan – câte rachete nucleare fuseseră instalate, locaţiile exacte, faptul că erau de 10 ori mai multe trupe sovietice în Cuba decât îşi imaginau ei, dotate cu aviaţie şi baterii antiaeriene performante şi susţinute de toată armata cubaneză. Şi, peste toate, generalii sovietici aveau ordin să folosească armament nuclear tactic în cazul în care ar fi fost atacaţi. Dacă Kennedy şi-ar fi ascultat generalii, atacul aerian ar fi dus la o ripostă nucleară, ceea ce ar fi produs o reacţie reciprocă a americanilor şi la războiul total.

Sovieticii, la rândul lor, au doborât un avion spion american deasupra Cubei (fără aprobarea comandamentelor superioare) exact în momentul cel mai tensionat al crizei. Doar fermitatea şi flerul preşedintelui John Kennedy au făcut ca un atac aerian de ripostă să nu fie lansat. Şi-apoi, în poate cel mai sensibil moment al crizei, aviaţia şi marina SUA au şicanat zile întregi un submarin nuclear sovietic, în încercarea de a-l face să se retragă din zona coastelor cubaneze. Doar că cei din submarin, în imersie fiind de zile întregi, fără rezerve de oxigen şi fără comunicaţie cu Moscova, au crezut că sunt sub atac şi că războiul a început. Au armat o torpilă nucleară şi au ieşit la suprafaţă. După un schimb neutru de mesaje între cele două forţe, flash-urile unor explozii aeriene i-au speriat pe sovietici care şi-au îndreptat imediat torpila nucleară, gata de lansare, către un mare distrugător american cu sute de marinari la bord. Flash-urile respective erau folosite doar pentru filmarea submarinului, dar ruşii au crezut că sunt atacaţi. Comandantul american al navei a realizat confuzia – şi pericolul în care se afla – şi a lansat un mesaj de scuze cu semnale luminoase care a fost văzut, tot cu noroc, de un ofiţer sovietic de la bordul submarinului. Aşa s-a oprit atacul nuclear – şi războiul – la doar câteva secunde înainte să înceapă.

“Nuclear Folly” prezintă istoria amănunţită a crizei rachetelor cubaneze din 1962, probabil momentul în care omenirea a fost cel mai aproape de un devastator război nuclear. Cartea este absolut incredibilă, o lucrare ştiinţifică impecabil argumentată şi documentată, dar captivantă ca un roman poliţist de la prima şi până la ultima pagină. Prezintă în premieră informaţii din recent desecretizatele arhive KGB ale Ucrainei. Ceea ce te frapează citind cartea lui Serhii Plokhy, reputat profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de est şi a războiului rece, este cât de uşor pot escalada lucrurile, în astfel de situaţii, până la pierderea completă a controlului şi cât de mult pot cântări erorile de judecată, lipsa de informaţii, o impresie greşită. Hruşciov şi Kennedy, ambii cu erori importante de parcurs, au avut totuşi luciditatea de a încerca, în ceasul al 12-lea, să evite conflictul şi să dezamorseze situaţia. Realizaseră că un învingător nu poate exista. N-ar fi putut-o face fără un pic de şansă.

Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie înlocuindu-i, de exemplu, pe Kennedy şi Hruşciov cu Trump şi Putin. N-ar fi fost destul noroc pe lumea asta, nu-i aşa?

N-am apucat să zic “I’ll be back!” acum mai bine de-o lună, când am publicat ultima dată. Nu m-aşteptam să iau o pauză atât de lungă şi-apoi, sincer vorbind, nici nu mă cred vreun Schwarzenegger, să depindă soarta lumii de ce zic eu pe-aici. Şi totuşi… I’m back! N-am făcut eu între timp multe chestii care să merite povestite (din păcate) dar măcar am mai citit câte ceva. Să (re)încep deci, uşor, cu câteva cărţi.

Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii

Cartea asta ar trebui să facă parte din lista scurtă a lecturilor universal recomandate. Viktor Frankl a fost un psihiatru, neurolog şi filozof austriac cu origini evreieşti care a supravieţuit lagărelor naziste de exterminare doar pentru a afla, odată războiul terminat, că nazistii i-au ucis soţia însărcinată, părinţii, un frate şi nenumăraţi prieteni. Şi totuşi a găsit puterea să se întoarcă în vechiul lui apartament şi la vechiul lui post de doctor într-un spital vienez, iertându-şi vecinii care poate-l turnaseră gestapo-ului şi îngrijind bolnavi, indiferent de ce parte – a răului sau a binelui – fuseseră în timpul războiului. Ceea ce l-a ajutat să treacă prin tot acest coşmar a fost credinţa că viaţa lui are un sens pentru care merită să lupte pentru supravieţuire. Parte din “misiunea” care l-a salvat pe Frankl este tocmai cartea asta, plus convingerea că “sensul vieţii este să-i ajuţi pe ceilalţi să găsească propriul sens al vieţii”. A avut perfectă dreptate.

Jean Echenoz – Eu plec

Spui “Eu plec” şi chiar o faci, acceptând orice ţi-ar pune viaţa în faţă, cu bune şi cu rele. Şi tot drumul ăsta spre unde-o da Dumnezeu devine pretextul perfect pentru o poveste superbă, mult mai interesantă decât suma lucrurilor pe care le-ai putea vedea pe traseu. Romanul, scris de un mare scriitor pe care îl descopăr abia acum, a primit prestigiosul premiu Goncourt în 1999. Îl recomand cu toată căldura!

Barbara Demick – Eat the Buddha. The story of Modern Tibet through the people of one town

“Eat the Buddha” este o carte-documentar despre experienţa Tibetului sub guvernarea comunistă a Chinei, începută în 1950, odată cu “eliberarea” Tibetului de sub propriul regim. Cartea este o colecţie inteligent construită din mărturiile diverse ale locuitorilor din Ngaba, unul dintre oraşele importante ale platoului tibetan. Istoriile personale ale oamenilor locului – cetăţeni obişnuiţi, călugări budişti, chiar descendenta unui fost rege local – se împletesc printre pietrele de hotar care au marcat ultimele decenii: primul contact cu armata rosie, ocupaţia, reformele comuniste care au distrus agricultura locală, primele revolte, revoluţia culturală a anilor ’60 sau schimbarea strategiei partidului din ultimele două decenii. Peste toate, rezistenţa permanentă a oamenilor locului şi lupta lor pentru libertăţi individuale şi pentru păstrarea identităţii culturale tibetane.

Hisham Matar – Întoarcerea

“Întoarcerea” este în acelaşi timp un eseu despre înstrăinare şi o poveste autobiografică despre drama unei familii libiene prinsă în vârtejul distrugător al dictaturii lui Gaddafi. Obligaţi să emigreze şi-apoi să spere ani de zile că se vor mai putea întoarce, oamenii tânjesc după un acasă care a rămas neschimbat numai în sufletele lor de dezrădăcinaţi.

Ioan Slavici – Nuvele

Acum vreo câteva luni mi-am propus să recitesc Sadoveanu, doar, doar l-oi vedea cu alţi ochi, mai ales că de la ultima lectură, în liceu, mi-am schimbat dioptriile de 3 ori. N-am nimic de Sadoveanu aici aşa că mi-a căzut în mână cartea asta cu nuvelele lui Slavici. “Moara cu noroc”, cea mai bună şi mai cunoscută dintre ele, scrisă într-un interesant stil arhaic şi ţărănesc, mi s-a părut o lucrare inegală, cu câteva fragmente bune, în care simţi tensiunea şi zbuciumul personajelor, dar fără să pricepi de-adevăratelea din ce li s-a tras ori dacă toată tevatura e în vreun fel justificată. Sincer, n-am putut trece peste impresia că e mai degrabă bazată pe reacţiile isterice şi iraţionale ale personajelor. Mi s-a părut mai bună acum decât la prima citire dar tot cred c-ar fi putut fi mai bună decât este de fapt. Sau, în fine, poate mi-a scăpat mie ceva, o mai las vreo 20 de ani la dospit şi revin.

Primul magazin neesenţial în care am intrat după marea redeschidere de luni a fost, previzibil, Lüthy, marea librărie din centru. Mi-a atras imediat atenţia o nouă ediţie a cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. De data asta istoria umanităţii de la primul Sapiens şi până azi – de fapt până în 2011, când a apărut prima ediţie în ebraică – a fost “tradusă” în benzi desenate. Am răsfoit-o un pic: desene mişto, culori vii, m-aşteptam să-l văd şi pe Rahan dar n-a apărut până în anul 2000 înainte de Cristos…

Serios acum, cine-ar fi crezut? Cartea a fost tradusă în engleză şi apoi în nenumărate alte limbi, a fost transformată în e-book, ulterior a fost nevoie de varianta audio-book şi, în final, varianta asta desenată. Sincer, mă îndoiesc că lucrurile se vor opri aici. Aştept traducerea în emoticoane, întâi în varianta tipărită şi, când toţi copacii vor fi dispărut, pictată pe pereţii peşterilor din toată lumea, ultimul boom imobiliar şi spectaculoasă reîntoarcere la origini la care nici măcar Harari nu s-a gândit în Homo Deus, istoria sa despre viitorului omenirii.

Colson Whitehead – The Nickel Boys

Poti să citeşti cărţi de istorie, poţi să vezi documentare pe Netflix sau să-i asculţi pe cunoscătorii CNN-ului, nimic nu o să să te facă să înţelegi mai bine ce a însemnat rasismul – ce este rasismul, de fapt, că încă n-a dispărut – decât o carte bună, scrisă cu talent de cineva care trăieşte, ştie, simte, până la urmă, fiecare nuanţă. Căci e uşor să pricepi grozăvia linşajelor KKK din miez de noapte, comise cu cagulele pe cap şi la lumina crucilor în flăcări, e uşor să te revolţi pentru bătăi, arestări, condamnări şi dubla măsură, dar e mai greu să înţelegi mecanica fină a gesturilor mărunte, adeseori venind de la oameni cumsecade care nici nu realizează că rănesc, doar iau de-a gata obiceiuri ce-au dăinuit în subconştientul colectiv până astăzi. În lumea dură a personajelor din The Nickel Boys visul american al reuşitei împotriva sorţii – dincolo de propagandă, demagogie şi legendă urbană – este o rarisimă excepţie. Pentru că puţini îndrăznesc să viseze şi pentru că şi mai puţini reuşesc vreodată să se desprindă din lumea aia dură. Cartea mi-a plăcut foarte mult, a şi luat, deatfel, Pulitzer-ul de anul trecut, deci nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Cred că între timp a fost tradusă, probabil că ar fi trebuit să aştept versiunea în română, întotdeauna o lectură mai plăcută.

Susan Cain – Puterea tăcută

Când eram foarte tânăr credeam despre mine, cu ciudă, că sunt timid. Abia mai târziu am descoperit termenul de introvertit, m-am recunoscut în multe dintre manifestări şi acceptat aşa cum eram. Nu-mi plăceau mulţimile, locurile gălăgioase şi categoric nu eram eu cel care să se ridice să vorbească-n faţa lor. A trebuit să citesc această carte ca să constat că sunt, probabil, o combinaţie de ambele, şi introvertit şi timid, căci da, sunt lucruri diferite. Cartea asta mi-ar fi fost mai utilă acum mulţi ani dar chiar şi-acum m-a ajutat să recunosc ce am făcut bine ca să compensez, în mare parte intuitiv, şi ce am făcut rău de-a lungul vieţii. Oricum, o lectură reconfortantă, care-ţi întăreşte convingerea că nu ideile strigate în mijlocul mulţimii, înaintea tuturor şi-n gura mare sunt cele mai valoroase aşa cum nici direcţia în care ne lăsăm atraşi adesea de lideri “puternici” şi “carismatici” nu este, întotdeauna, cea mai bună pentru noi. Al dracului de frustrant adeseori că oamenii nu au răbdare, nu ascultă şi se lasă conduşi de tot felul de prejudecăţi mioape, dar asta-i viaţa…

Ottessa Moshfegh – Eileen

Superb roman, incredibilă poveste! E ca şi când ai avea ocazia să descoperi, prin microscopul uriaş al talentului scriitoarei, detaliile fascinante, şocante sau de-a dreptul scârboase ale unei lumi microscopice, neimportantă de la distanţă, dar cu atât mai captivantă cu cât te afunzi mai mult în tenebrele ei bolnave. O lume adesea la un pas de noi, pe care altfel am considera-o normală, oraşul nostru gri când n-avem ochelarii pe nas.

Elif Shafak – Cum să rămâi lucid într-o epocă a a dezbinării

Un eseu frumos de la o mare scriitoare a Turciei şi a lumii, un manifest care demască imensul asediu global împotriva adevărului şi democraţiei şi totodată un ghid util, teoretic tot ce ne-ar trebui ca să recunoaştem manipulările politice, mesajul urii, politicile care ne dezbină. Zic teoretic pentru că adevărul este că, în realitate, o bună parte a societăţii nu mai poate auzi, vedea sau înţelege aceste mesaje. Nu există, din păcate, suficiente argumente câte pot ei ignora.

Knut Hamsun – Pan Victoria

Un roman cu o scriitură frumoasă de la un câştigător al Nobelului de literatură, o poveste închisă inteligent, dar în cea mai mare parte a timpului îngrozitor de conformistă, debordând de ipocrizia sfârşitului de secol 19 în probabil una dintre cele mai conservatoare societăţi occidentale ale vremii. Vă recomand cartea asta dacă vreţi să puneţi politically correctness-ul – asimilat astăzi insistent ideilor de stânga – într-o perspectivă a diversităţii “politice”, la fel de enervantă de orice culoare ar fi.

Respiraţia profundă dar nu accelerată, nici şuierătoare, nici prea lentă. Mintea concentrată pe curgerea fluidă a aerului. Foarte conştient de tot ce se întîmplă în jurul meu, fără să mă intereseze ceva în particular. Te pomeneşti că asta o însemna mindfulness? Mintea îmi pare mai degrabă goală, de fapt uşoară, dacă e să fiu exact. La fel şi trupul. Jur, aproape că m-am ridicat două degete de pe covoraşul de yoga al soţiei. Mă simt din ce în ce mai uşor, de parcă nu numai mintea, dar şi trupul mi se goleşte… Hei, hei, hei… cum naiba să mi se golească trupul, asta-i aiurea sau cel puţin aşa sună. Buff… S-a dus naibii concentrarea, sunt din nou la greutatea de dinainte de exerciţiu, simt parchetul dur de sub covoraş. Încerc să-mi întorc mintea să se focuseze pe respiraţie, la timp ca să constat cum un hohot de râs se înghesuie la deal să iasă. Ce căc… Doamne iartă-mă! Evident că asta cu golitul era o chestie zen, mindfulness, nu la modul propriu ca şi când ai face pe tine, cum naiba să te gândeşti la chestia asta atât de trivială în timpul unui exerciţiu de meditaţie!?!? Offf… cred că o să am nevoie de mult mai mult exerciţiu…

Mă concentrez uşor pe respiraţie, apoi pe contactul dintre mine şi salteaua de pe pat. Etapa următoare este un fel de tomografie pe are ţi-o faci singur cu puterea minţii, din cap până-n picioare, doar că-n sens invers. Degete, tălpi, glezne, glezn…. glez… Shit, vorba călugărului budist! Iar am adormit, nu-i aşa? N-am înţeles de ce naiba-l trec pe-ăsta la capitolul mindfullness când ar trebui să fie, clar, pentru ăia care suferă de insomnie. N-am întâlnit în viaţa mea ceva mai eficient (poate cu excepţia notabilă a TVRi).

V-aţi prins, presupun, c-am glumit un pic pe tema meditaţiei. Dar adevărul este că-i a doua carte pe care am încercat-o pe subiectul ăsta şi prima pe care am terminat-o. Excelentă! Simplă, convingătoare, chiar te ajută să ajungi la concluzia că fericirea zace, nebăgată în seamă, undeva în fiecare dintre noi. Iar meditaţia o poate scoate la suprafaţă. Dacă nu te gândeşti la prostii. Dacă nu adormi prea devreme.

Fiecare dintre cărţile astea ar fi meritat o recenzie separată dar problema e că până apuc eu să scriu despre ele cam uit ce-am citit – sau mai degrabă îmi pierd entuziasmul. Aşa că le grupez într-un singur post pentru că ar fi păcat să nu le recomand.

Linn Ullmann – Nelinişte

Linn Ullmann este fiica celebrului regizor suedez Ingmar Bergman şi a nu mai puţin celebrei actriţe norvegiene Liv Ullmann. Dar povestea asta aparent autobiografică, presărată cu mici amintiri picante despre copilăria şi tinereţea ei alături de doi părinţi celebri, este mult mai mult de-atât pentru simplul motiv că autoarea este mult mai mult decât fiica părinţilor săi. Linn Ullman este o mare scriitoare iar povestea asta tulburătoare despre tentativa de a scrie o carte împreună cu tatăl său, în ultimele luni de viaţă ale acestuia, ar putea fi, până la urmă, povestea oricui a suferit alături de cineva drag agonia unei bătrâneţi care transformă absolut orice, talent, statut, faimă, sentimente şi chiar demnitate în pură neputinţă. O carte absolut superbă.

Sally Rooney – Oameni normali

“Oameni normali” este deja al doilea roman de succes al scriitoarei irlandeze Sally Rooney care, la nici 30 de ani, este considerată prima mare scriitoare a generaţiei millennials. Mi-a plăcut foarte tare povestea asta – din când în când de dragoste, în restul timpului de prietenie – care nu se sfieşte să ne arate simplu, direct, inteligent că maturizarea tinerilor din ziua de astăzi nu e cu nimic mai uşoară dar nici cu mult diferită de cea din alte vremuri.

Zora Neale Hurston – Barracoon

Barracoon este o carte scrisă în anul 1930, după interviurile pe care Zora Neale Hurston le-a avut cu Cudjoe Lewis, ultimul supravieţuitor al ultimului transport de sclavi africani ajuns în SUA, la vremea la care importul de sclavi pe teritoriul SUA devenise deja ilegal dar nu şi comercializarea (Doamne, cum sună…) celor aflaţi deja în proprietatea cetăţenilor americani. Cartea cuprinde mărturii impresionante despre viaţa triburilor africane de la sfârşitul secolului 19, mecanismele inumane ale comerţului cu sclavi şi evoluţia comunităţilor negre înainte şi după abolirea sclaviei. Publicată abia în 2018, cartea te ajută un pic să înţelegi relaţia complicată pe care americanii o au cu rasismul.

David Walsh – The Russian Affair

The Russian Affair spune povestea adevărată a familiei de ruşi care a contribuit cu dovezi zdrobitoare la demascarea celui mai mare scandal sportiv din toate timpurile, acela al dopingului generalizat din atletismul rus, o “tradiţie” care durează din timpul Uniunii Sovietice. Un sportiv “curat” nu ar fi avut nicio şansă să concureze cu cei îndopaţi de steroizi, hormoni de creştere şi EPO, alegerea era mereu între compromis şi eşec. Dar partea cu adevărat scandaloasă este că cei ce trişau, cei ce intrau în “sistem”, erau încurajaţi, ajutaţi şi protejaţi la orice nivel în Rusia, de la antrenori şi reprezentanţi ai cluburilor şi până la autorităţile antidoping, din federaţii sau din politică. Cuplul, care încă mai primeşte nenumărate ameninţări cu moartea, trăieşte în exil de la publicarea dovezilor, ceea ce spune totul despre cât valoareză adevărul în Rusia de astăzi. Nu mult mai mult decât în URSS-ul de ieri.

Sebastian Junger – Tribul

De ce existau, în America secolului 19, numeroase cazuri de colonişti care alegeau să trăiască (fericiţi) alături de triburile de indieni dar niciodată indieni care se mutau voluntar în “civilizaţie”? De unde provine tulburarea de stres posttraumatic pe care o resimt soldaţii întorşi din război şi de ce mulţi dintre ei, proveniţi din toate armatele şi din toate războaiele lumii, tânjesc ani buni după perioadele cele mai grele alături de camarazii lor? De ce, în ciuda tuturor beneficiilor societăţii moderne, bolile psihice, depresia, consumul de droguri şi alcool fac ravagii?

Poate pentru că ceea ce ne lipseşte este sentimentul de apartenenţă la un trib.

James Lovelock – Novacene

În opinia domnului Lovelock, Novacene este noua eră a hiperinteligenţei, în care cyborgii, computere echipate cu inteligenţă artificială, vor prelua paşnic controlul de la oameni, fiind dealtfel şi următorul pas evolutiv al Gaia, sistemul comun al tuturor formelor de viaţă de pe planeta Terra. Cyborgii, născuţi din evoluţia ştiinţifică a fiinţelor umane, vor tolera oamenii şi vor colabora cu aceştia pentru scopul comun al menţinerii planetei între limitele necesare perpetuării vieţii.

Nu este o carte science-fiction, căci James Lovelock este un reputat om de ştiinţă, inventator, ecologist şi futurolog. Teoriile domniei sale sunt excelent argumentate şi se bazează pe cunoştinţe teoretice solide. O lectură foarte interesantă.