Cum ziceam în articolul trecut (9), încerc să trec în revistă cărţile pe care le-am citit şi mi-au plăcut anul trecut. Aproape toate vor avea câteva cuvinte aici, asta pentru că sunt puţine cărţi pe care le citesc şi nu-mi plac chiar deloc. Trebuie să spun că fac (mai) întotdeauna o selecţie atentă a cărţilor pe care le încep, căci timpul meu liber este, din păcate, foarte limitat. În plus, odată ce-am început-o, mi-e greu să abandonez o carte, chiar când nu-mi place (ceea ce e, probabil, o tâmpenie). Cum (pre)selecţia pe care o fac se bazează în mare parte pe recomandări de pe bloguri, din reviste, din listele de cărţi premiate, sper ca articolele astea să ajute pe cât mai mulţi iubitori de lectură, mai ales dacă suntem compatibili la domeniile sau stilurile literare de interes.

Vaclav Smil – Cifrele nu mint. Lucrarea asta a fost recomandată călduros de Bill Gates pe blogul lui şi am început-o imediat după prima doză de Moderna :). Profesorul Vaclav Smil atinge în cartea asta 71 de subiecte diferite, majoritatea de actualitate şi în acelaşi timp controversate, într-un fel sau în altul, şi încearcă să restabilească adevărul apelând la datele statistice existente. 71 par multe, dar sunt bine grupate în jurul câtorva categorii importante: antropologie, geopolitică, economie, transport, agricultură, protecţia mediului. Am simţit cartea asta ca pe un amplu exerciţiu de debulşitificare – dacă-mi permiteţi termenul – a marilor subiecte ale zilelor noastre. Cititorul va rămâne, categoric, cu o imagine mai corectă asupra lumii în care trăim.

Ernest Hemingway – Bătrânul şi Marea. Ei bine, nu citisem această carte a unuia dintre autorii mei preferaţi. Mulţi o consideră marea capodoperă a lui Hemingway. Mi-a plăcut şi mie, foarte mult chiar, dar mi-e greu să spun dacă e favorita mea sau nu, am rămas fascinat de precedenta, “A avea şi a nu avea”. Aş putea fi subiectiv, deci vă recomand să le citiţi pe amândouă.

Bogdan Jitea – Cinema în RSR. O carte interesantă despre un subiect de mare interes, cel puţin pentru mine, cinematografia românească de pe vremea comunismului. Sunt analizate structura organizatorică a industriei cinematografice, sursele de inspiraţie, relaţiile cu partidul şi rolul propagandiştilor, chiar implicarea directă a marelui cârmaci în creaţia artistică. N-am fost deloc surprins să constat că în lumea aia în care creativitatea era controlată – deci inhibată – au existat oameni buni şi canalii, creatori curajoşi şi politruci obtuzi. Şi oportunişti, foarte mulţi oportunişti. Deloc surprinzător, mulţi dintre cei care au făcut rău înainte au continuat să facă rău şi după 1989. O carte instructivă dar prea lungă pentru cantitatea de informaţie digerabilă pentru un non-specialist. Se citeşte greu pentru că este scrisă prea tehnic, fiind, probabil, la origine, o lucrare ştiinţifică de doctorat. Publicul larg are nevoie de mai multă poveste, de mai multă sinteză, de o interfaţă mai prietenoasă. Datele pot sta în anexe, nu în corpul principal al cărţii. Am avut nevoie de trei săptămâni s-o dovedesc dar a fost, fără discuţie, instructivă.

Amos Oz – Aceeaşi mare. Am mai zis de câteva ori pe aici că Amos Oz este unul dintre scriitorii mei favoriţi. De data asta m-am lăsat încântat de acest roman fascinant, deopotrivă colecţie de poveşti scrise în versuri sau poezii care spun, împreună, o poveste. Am avut tot timpul lecturii senzaţia că ceea ce lipseşte este muzica potrivită – doar pentru a afla, la sfârşit, că romanul a fost adaptat ca operă.

Norman Manea – Despre Clovni. Dictatorul şi Artistul. Cartea mi-a adus aminte de un citat din Norman Manea pe care l-am pus şi eu undeva pe aici, prin blogul ăsta. Îmi ia mai puţin timp să-l reproduc decât să caut link-ul: “România n-a dus niciodată lipsă de talente. A dus lipsă de caracter…”. Încă mai am de citit din lucrările lui Norman Manea şi categoric o voi face, pentru motive dincolo de talentul său incontestabil. Poate cel mai important dintre ele este integritatea sa morală pentru care îl consider un model demn de urmat. Şi când mă refer la integritate, la caracter în general, nu mă refer la ceva ce mulţi ar putea arăta într-un moment anume, într-un context particular sau, mai rău, în retorica atât de folosită pe la noi în loc de fapte. Mă refer la acea calitate dovedită, în orice moment şi cu orice ocazie, de-a lungul unei vieţi întregi din care nu au lipsit încercările sau tentaţiile către posibile opţiuni mai uşoare.

Leila Slimani – Cântec lin. O carte care a primit premiul Goncourt 2016, de la o tânără scriitoare de origine marocană. O poveste care te ţine cu sufletul la gură, în acelaşi timp în care îţi zugrăveşte o imagine matură, profundă, a lumii în care trăim. O carte foarte mişto.