N-am apucat să zic “I’ll be back!” acum mai bine de-o lună, când am publicat ultima dată. Nu m-aşteptam să iau o pauză atât de lungă şi-apoi, sincer vorbind, nici nu mă cred vreun Schwarzenegger, să depindă soarta lumii de ce zic eu pe-aici. Şi totuşi… I’m back! N-am făcut eu între timp multe chestii care să merite povestite (din păcate) dar măcar am mai citit câte ceva. Să (re)încep deci, uşor, cu câteva cărţi.

Viktor Frankl – Omul în căutarea sensului vieţii

Cartea asta ar trebui să facă parte din lista scurtă a lecturilor universal recomandate. Viktor Frankl a fost un psihiatru, neurolog şi filozof austriac cu origini evreieşti care a supravieţuit lagărelor naziste de exterminare doar pentru a afla, odată războiul terminat, că nazistii i-au ucis soţia însărcinată, părinţii, un frate şi nenumăraţi prieteni. Şi totuşi a găsit puterea să se întoarcă în vechiul lui apartament şi la vechiul lui post de doctor într-un spital vienez, iertându-şi vecinii care poate-l turnaseră gestapo-ului şi îngrijind bolnavi, indiferent de ce parte – a răului sau a binelui – fuseseră în timpul războiului. Ceea ce l-a ajutat să treacă prin tot acest coşmar a fost credinţa că viaţa lui are un sens pentru care merită să lupte pentru supravieţuire. Parte din “misiunea” care l-a salvat pe Frankl este tocmai cartea asta, plus convingerea că “sensul vieţii este să-i ajuţi pe ceilalţi să găsească propriul sens al vieţii”. A avut perfectă dreptate.

Jean Echenoz – Eu plec

Spui “Eu plec” şi chiar o faci, acceptând orice ţi-ar pune viaţa în faţă, cu bune şi cu rele. Şi tot drumul ăsta spre unde-o da Dumnezeu devine pretextul perfect pentru o poveste superbă, mult mai interesantă decât suma lucrurilor pe care le-ai putea vedea pe traseu. Romanul, scris de un mare scriitor pe care îl descopăr abia acum, a primit prestigiosul premiu Goncourt în 1999. Îl recomand cu toată căldura!

Barbara Demick – Eat the Buddha. The story of Modern Tibet through the people of one town

“Eat the Buddha” este o carte-documentar despre experienţa Tibetului sub guvernarea comunistă a Chinei, începută în 1950, odată cu “eliberarea” Tibetului de sub propriul regim. Cartea este o colecţie inteligent construită din mărturiile diverse ale locuitorilor din Ngaba, unul dintre oraşele importante ale platoului tibetan. Istoriile personale ale oamenilor locului – cetăţeni obişnuiţi, călugări budişti, chiar descendenta unui fost rege local – se împletesc printre pietrele de hotar care au marcat ultimele decenii: primul contact cu armata rosie, ocupaţia, reformele comuniste care au distrus agricultura locală, primele revolte, revoluţia culturală a anilor ’60 sau schimbarea strategiei partidului din ultimele două decenii. Peste toate, rezistenţa permanentă a oamenilor locului şi lupta lor pentru libertăţi individuale şi pentru păstrarea identităţii culturale tibetane.

Hisham Matar – Întoarcerea

“Întoarcerea” este în acelaşi timp un eseu despre înstrăinare şi o poveste autobiografică despre drama unei familii libiene prinsă în vârtejul distrugător al dictaturii lui Gaddafi. Obligaţi să emigreze şi-apoi să spere ani de zile că se vor mai putea întoarce, oamenii tânjesc după un acasă care a rămas neschimbat numai în sufletele lor de dezrădăcinaţi.

Ioan Slavici – Nuvele

Acum vreo câteva luni mi-am propus să recitesc Sadoveanu, doar, doar l-oi vedea cu alţi ochi, mai ales că de la ultima lectură, în liceu, mi-am schimbat dioptriile de 3 ori. N-am nimic de Sadoveanu aici aşa că mi-a căzut în mână cartea asta cu nuvelele lui Slavici. “Moara cu noroc”, cea mai bună şi mai cunoscută dintre ele, scrisă într-un interesant stil arhaic şi ţărănesc, mi s-a părut o lucrare inegală, cu câteva fragmente bune, în care simţi tensiunea şi zbuciumul personajelor, dar fără să pricepi de-adevăratelea din ce li s-a tras ori dacă toată tevatura e în vreun fel justificată. Sincer, n-am putut trece peste impresia că e mai degrabă bazată pe reacţiile isterice şi iraţionale ale personajelor. Mi s-a părut mai bună acum decât la prima citire dar tot cred c-ar fi putut fi mai bună decât este de fapt. Sau, în fine, poate mi-a scăpat mie ceva, o mai las vreo 20 de ani la dospit şi revin.