Atacul nuclear american asupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki a pus capăt celui de-al doilea război mondial dar a marcat, în acelaşi timp, începutul unei curse nebune a înarmării. În scurtă vreme, sovieticii aveau să producă propriile lor versiuni de bombe şi rachete nucleare, testând chiar cea mai mare bombă din istorie. Americanii au produs o rachetă cu combustibil solid, capabilă de lansare în doar un minut, spre deosebire de rachetele sovietice cu combustibil lichid care aveau nevoie de cel puţin două ore pentru lansare, ceea ce le făcea vulnerabile raidurilor aeriene. Americanii aveau, apoi, să pluseze necugetat, instalând rachete nucleare în Turcia şi Italia, capabile să atingă Moscova. În încercarea de a restabili echilibrul strategic, Hruşciov a decis, în 1962, la fel de necugetat, să instaleze în secret rachete nucleare în Cuba, capabile să atingă teritoriul american şi chiar Washington-ul. Cu tot CIA-ul şi avioanele lor spion, americanii au aflat relativ târziu şi incomplet ce se petrecea pe insula din largul coastelor lor. Şi cam aşa au început lucrurile să scape de sub control, de-o parte şi de cealaltă.

Primul impuls al americanilor a fost să atace Cuba şi să distrugă instalaţiile sovietice. Comandanţii armatei SUA au susţinut până în ultimul moment această variantă, chiar şi după ce o soluţie diplomatică fusese găsită. La momentul acesta se ştie că habar nu aveau – şi subestimaseră grosolan – câte rachete nucleare fuseseră instalate, locaţiile exacte, faptul că erau de 10 ori mai multe trupe sovietice în Cuba decât îşi imaginau ei, dotate cu aviaţie şi baterii antiaeriene performante şi susţinute de toată armata cubaneză. Şi, peste toate, generalii sovietici aveau ordin să folosească armament nuclear tactic în cazul în care ar fi fost atacaţi. Dacă Kennedy şi-ar fi ascultat generalii, atacul aerian ar fi dus la o ripostă nucleară, ceea ce ar fi produs o reacţie reciprocă a americanilor şi la războiul total.

Sovieticii, la rândul lor, au doborât un avion spion american deasupra Cubei (fără aprobarea comandamentelor superioare) exact în momentul cel mai tensionat al crizei. Doar fermitatea şi flerul preşedintelui John Kennedy au făcut ca un atac aerian de ripostă să nu fie lansat. Şi-apoi, în poate cel mai sensibil moment al crizei, aviaţia şi marina SUA au şicanat zile întregi un submarin nuclear sovietic, în încercarea de a-l face să se retragă din zona coastelor cubaneze. Doar că cei din submarin, în imersie fiind de zile întregi, fără rezerve de oxigen şi fără comunicaţie cu Moscova, au crezut că sunt sub atac şi că războiul a început. Au armat o torpilă nucleară şi au ieşit la suprafaţă. După un schimb neutru de mesaje între cele două forţe, flash-urile unor explozii aeriene i-au speriat pe sovietici care şi-au îndreptat imediat torpila nucleară, gata de lansare, către un mare distrugător american cu sute de marinari la bord. Flash-urile respective erau folosite doar pentru filmarea submarinului, dar ruşii au crezut că sunt atacaţi. Comandantul american al navei a realizat confuzia – şi pericolul în care se afla – şi a lansat un mesaj de scuze cu semnale luminoase care a fost văzut, tot cu noroc, de un ofiţer sovietic de la bordul submarinului. Aşa s-a oprit atacul nuclear – şi războiul – la doar câteva secunde înainte să înceapă.

“Nuclear Folly” prezintă istoria amănunţită a crizei rachetelor cubaneze din 1962, probabil momentul în care omenirea a fost cel mai aproape de un devastator război nuclear. Cartea este absolut incredibilă, o lucrare ştiinţifică impecabil argumentată şi documentată, dar captivantă ca un roman poliţist de la prima şi până la ultima pagină. Prezintă în premieră informaţii din recent desecretizatele arhive KGB ale Ucrainei. Ceea ce te frapează citind cartea lui Serhii Plokhy, reputat profesor de istorie la Harvard, specializat în istoria Ucrainei, a Europei de est şi a războiului rece, este cât de uşor pot escalada lucrurile, în astfel de situaţii, până la pierderea completă a controlului şi cât de mult pot cântări erorile de judecată, lipsa de informaţii, o impresie greşită. Hruşciov şi Kennedy, ambii cu erori importante de parcurs, au avut totuşi luciditatea de a încerca, în ceasul al 12-lea, să evite conflictul şi să dezamorseze situaţia. Realizaseră că un învingător nu poate exista. N-ar fi putut-o face fără un pic de şansă.

Încercaţi un exerciţiu de imaginaţie înlocuindu-i, de exemplu, pe Kennedy şi Hruşciov cu Trump şi Putin. N-ar fi fost destul noroc pe lumea asta, nu-i aşa?