Primul magazin neesenţial în care am intrat după marea redeschidere de luni a fost, previzibil, Lüthy, marea librărie din centru. Mi-a atras imediat atenţia o nouă ediţie a cărţii lui Yuval Noah Harari, Sapiens. De data asta istoria umanităţii de la primul Sapiens şi până azi – de fapt până în 2011, când a apărut prima ediţie în ebraică – a fost “tradusă” în benzi desenate. Am răsfoit-o un pic: desene mişto, culori vii, m-aşteptam să-l văd şi pe Rahan dar n-a apărut până în anul 2000 înainte de Cristos…

Serios acum, cine-ar fi crezut? Cartea a fost tradusă în engleză şi apoi în nenumărate alte limbi, a fost transformată în e-book, ulterior a fost nevoie de varianta audio-book şi, în final, varianta asta desenată. Sincer, mă îndoiesc că lucrurile se vor opri aici. Aştept traducerea în emoticoane, întâi în varianta tipărită şi, când toţi copacii vor fi dispărut, pictată pe pereţii peşterilor din toată lumea, ultimul boom imobiliar şi spectaculoasă reîntoarcere la origini la care nici măcar Harari nu s-a gândit în Homo Deus, istoria sa despre viitorului omenirii.

Colson Whitehead – The Nickel Boys

Poti să citeşti cărţi de istorie, poţi să vezi documentare pe Netflix sau să-i asculţi pe cunoscătorii CNN-ului, nimic nu o să să te facă să înţelegi mai bine ce a însemnat rasismul – ce este rasismul, de fapt, că încă n-a dispărut – decât o carte bună, scrisă cu talent de cineva care trăieşte, ştie, simte, până la urmă, fiecare nuanţă. Căci e uşor să pricepi grozăvia linşajelor KKK din miez de noapte, comise cu cagulele pe cap şi la lumina crucilor în flăcări, e uşor să te revolţi pentru bătăi, arestări, condamnări şi dubla măsură, dar e mai greu să înţelegi mecanica fină a gesturilor mărunte, adeseori venind de la oameni cumsecade care nici nu realizează că rănesc, doar iau de-a gata obiceiuri ce-au dăinuit în subconştientul colectiv până astăzi. În lumea dură a personajelor din The Nickel Boys visul american al reuşitei împotriva sorţii – dincolo de propagandă, demagogie şi legendă urbană – este o rarisimă excepţie. Pentru că puţini îndrăznesc să viseze şi pentru că şi mai puţini reuşesc vreodată să se desprindă din lumea aia dură. Cartea mi-a plăcut foarte mult, a şi luat, deatfel, Pulitzer-ul de anul trecut, deci nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Cred că între timp a fost tradusă, probabil că ar fi trebuit să aştept versiunea în română, întotdeauna o lectură mai plăcută.

Susan Cain – Puterea tăcută

Când eram foarte tânăr credeam despre mine, cu ciudă, că sunt timid. Abia mai târziu am descoperit termenul de introvertit, m-am recunoscut în multe dintre manifestări şi acceptat aşa cum eram. Nu-mi plăceau mulţimile, locurile gălăgioase şi categoric nu eram eu cel care să se ridice să vorbească-n faţa lor. A trebuit să citesc această carte ca să constat că sunt, probabil, o combinaţie de ambele, şi introvertit şi timid, căci da, sunt lucruri diferite. Cartea asta mi-ar fi fost mai utilă acum mulţi ani dar chiar şi-acum m-a ajutat să recunosc ce am făcut bine ca să compensez, în mare parte intuitiv, şi ce am făcut rău de-a lungul vieţii. Oricum, o lectură reconfortantă, care-ţi întăreşte convingerea că nu ideile strigate în mijlocul mulţimii, înaintea tuturor şi-n gura mare sunt cele mai valoroase aşa cum nici direcţia în care ne lăsăm atraşi adesea de lideri “puternici” şi “carismatici” nu este, întotdeauna, cea mai bună pentru noi. Al dracului de frustrant adeseori că oamenii nu au răbdare, nu ascultă şi se lasă conduşi de tot felul de prejudecăţi mioape, dar asta-i viaţa…

Ottessa Moshfegh – Eileen

Superb roman, incredibilă poveste! E ca şi când ai avea ocazia să descoperi, prin microscopul uriaş al talentului scriitoarei, detaliile fascinante, şocante sau de-a dreptul scârboase ale unei lumi microscopice, neimportantă de la distanţă, dar cu atât mai captivantă cu cât te afunzi mai mult în tenebrele ei bolnave. O lume adesea la un pas de noi, pe care altfel am considera-o normală, oraşul nostru gri când n-avem ochelarii pe nas.

Elif Shafak – Cum să rămâi lucid într-o epocă a a dezbinării

Un eseu frumos de la o mare scriitoare a Turciei şi a lumii, un manifest care demască imensul asediu global împotriva adevărului şi democraţiei şi totodată un ghid util, teoretic tot ce ne-ar trebui ca să recunoaştem manipulările politice, mesajul urii, politicile care ne dezbină. Zic teoretic pentru că adevărul este că, în realitate, o bună parte a societăţii nu mai poate auzi, vedea sau înţelege aceste mesaje. Nu există, din păcate, suficiente argumente câte pot ei ignora.

Knut Hamsun – Pan Victoria

Un roman cu o scriitură frumoasă de la un câştigător al Nobelului de literatură, o poveste închisă inteligent, dar în cea mai mare parte a timpului îngrozitor de conformistă, debordând de ipocrizia sfârşitului de secol 19 în probabil una dintre cele mai conservatoare societăţi occidentale ale vremii. Vă recomand cartea asta dacă vreţi să puneţi politically correctness-ul – asimilat astăzi insistent ideilor de stânga – într-o perspectivă a diversităţii “politice”, la fel de enervantă de orice culoare ar fi.

Am citit cartea asta din dorinţa de a cunoaşte ideile unuia dintre cei mai influenţi intelectuali conservatori ai momentului. Am găsit, în schimb, o lucrare foarte utilă celor care doresc să fondeze sau să investească cu succes în companii noi. Autorul, investitor şi miliardar de succes, are o largă experienţă în acest domeniu, fiind co-fondator PayPal, fost acţionar Facebook sau, mai nou, acţionar principal al companiei big brother Palantir. Privită strict din punctul ăsta de vedere, ca ghid şi promotor al tehnologiilor distruptive în afaceri, cartea este valoroasă şi vine cu un optimism de care este nevoie. Cât despre opiniile sale economice sau politice, cele pe care dealtfel le căutam eu de la bun început, nu pot să spun că am găsit ceva cu adevărat valoros sau măcar interesant. Conservator libertarian, ferm convins că statul trebuie redus la cât mai aproape de zero posibil, Thiel face, de exemplu, apologia monopolurilor, pe care le consideră superioare, ca generatoare de progres, unei pieţe concurenţiale care doar sărăceşte pe toată lumea. Ar putea avea dreptate din punctul de vedere al investitorului care vrea să facă bani, foarte mulţi bani şi cât mai repede posibil. Dar lumea este un pic mai largă şi mai complexă decât grupul restrâns al miliardarilor şi al candidaţilor la statutul de miliardar.

Lucrurile stau chiar mai rău când Thiel vorbeşte despre “eşecul” tehnologiilor verzi şi al valului de start-up-uri americane din ultimii ani apărute ca răspuns la urgenţa climatică (se concentrează, în fapt, pe panourile solare). Conform autorului, majoritatea companiilor au sfârşit prin a fi doar o bulă bursieră care, odată spartă, a dus la falimente şi bani pierduţi pentru investitori. Să vezi uriaşa problemă a schimbărilor climatice (pe care autorul o ignoră dar nu o neagă) prin prisma bursei, a valorii de piaţă a companiilor care se implică în domeniul energiei curate denotă pur şi simplu măsura irelevanţei ideilor lui Thiel în materie de energie. O industrie care nu produce bani, deci demnă de dispreţ. În loc să vadă în eşecul firmelor specializate în energia verde listate pe bursă de fapt eşecul Pieţei libere în a rezolva, de una singură, o problemă majoră a umanităţii, autorul constată că încercarea a fost, în fapt, o greşeală. Nici un cuvânt despre guvern şi politici guvernamentale coerente, deşi autorul nu găseşte, de exemplu, o contradicţie între opiniile sale libertariene şi subvenţia de jumătate de miliard primită de Tesla de la statul american sau contractele SpaceX cu NASA, agenţia spaţială de stat care nu mai are cu ce să se lanseze singură în spaţiu. Palantir-ul domnului Thiel pune în mâna statului instrumentele software de care este nevoie pentru a analiza şi prelucra datele preluate pe diverse canale de către agenţiile guvernamentale. Domnul Thiel va spune că felul în care aceste aplicaţii sunt folosite este decizia statului, nu a mediului privat, deci se spală pe mâini de posibilitatea ca produsele sale să fie folosite abuziv.

În lumea ideală a conservatorilor libertarieni statul ar trebui să dispară. Dar e OK să ajutăm statul să devină mai puternic, mai ales dacă asta ne produce bani.

Respiraţia profundă dar nu accelerată, nici şuierătoare, nici prea lentă. Mintea concentrată pe curgerea fluidă a aerului. Foarte conştient de tot ce se întîmplă în jurul meu, fără să mă intereseze ceva în particular. Te pomeneşti că asta o însemna mindfulness? Mintea îmi pare mai degrabă goală, de fapt uşoară, dacă e să fiu exact. La fel şi trupul. Jur, aproape că m-am ridicat două degete de pe covoraşul de yoga al soţiei. Mă simt din ce în ce mai uşor, de parcă nu numai mintea, dar şi trupul mi se goleşte… Hei, hei, hei… cum naiba să mi se golească trupul, asta-i aiurea sau cel puţin aşa sună. Buff… S-a dus naibii concentrarea, sunt din nou la greutatea de dinainte de exerciţiu, simt parchetul dur de sub covoraş. Încerc să-mi întorc mintea să se focuseze pe respiraţie, la timp ca să constat cum un hohot de râs se înghesuie la deal să iasă. Ce căc… Doamne iartă-mă! Evident că asta cu golitul era o chestie zen, mindfulness, nu la modul propriu ca şi când ai face pe tine, cum naiba să te gândeşti la chestia asta atât de trivială în timpul unui exerciţiu de meditaţie!?!? Offf… cred că o să am nevoie de mult mai mult exerciţiu…

Mă concentrez uşor pe respiraţie, apoi pe contactul dintre mine şi salteaua de pe pat. Etapa următoare este un fel de tomografie pe are ţi-o faci singur cu puterea minţii, din cap până-n picioare, doar că-n sens invers. Degete, tălpi, glezne, glezn…. glez… Shit, vorba călugărului budist! Iar am adormit, nu-i aşa? N-am înţeles de ce naiba-l trec pe-ăsta la capitolul mindfullness când ar trebui să fie, clar, pentru ăia care suferă de insomnie. N-am întâlnit în viaţa mea ceva mai eficient (poate cu excepţia notabilă a TVRi).

V-aţi prins, presupun, c-am glumit un pic pe tema meditaţiei. Dar adevărul este că-i a doua carte pe care am încercat-o pe subiectul ăsta şi prima pe care am terminat-o. Excelentă! Simplă, convingătoare, chiar te ajută să ajungi la concluzia că fericirea zace, nebăgată în seamă, undeva în fiecare dintre noi. Iar meditaţia o poate scoate la suprafaţă. Dacă nu te gândeşti la prostii. Dacă nu adormi prea devreme.

Fiecare dintre cărţile astea ar fi meritat o recenzie separată dar problema e că până apuc eu să scriu despre ele cam uit ce-am citit – sau mai degrabă îmi pierd entuziasmul. Aşa că le grupez într-un singur post pentru că ar fi păcat să nu le recomand.

Linn Ullmann – Nelinişte

Linn Ullmann este fiica celebrului regizor suedez Ingmar Bergman şi a nu mai puţin celebrei actriţe norvegiene Liv Ullmann. Dar povestea asta aparent autobiografică, presărată cu mici amintiri picante despre copilăria şi tinereţea ei alături de doi părinţi celebri, este mult mai mult de-atât pentru simplul motiv că autoarea este mult mai mult decât fiica părinţilor săi. Linn Ullman este o mare scriitoare iar povestea asta tulburătoare despre tentativa de a scrie o carte împreună cu tatăl său, în ultimele luni de viaţă ale acestuia, ar putea fi, până la urmă, povestea oricui a suferit alături de cineva drag agonia unei bătrâneţi care transformă absolut orice, talent, statut, faimă, sentimente şi chiar demnitate în pură neputinţă. O carte absolut superbă.

Sally Rooney – Oameni normali

“Oameni normali” este deja al doilea roman de succes al scriitoarei irlandeze Sally Rooney care, la nici 30 de ani, este considerată prima mare scriitoare a generaţiei millennials. Mi-a plăcut foarte tare povestea asta – din când în când de dragoste, în restul timpului de prietenie – care nu se sfieşte să ne arate simplu, direct, inteligent că maturizarea tinerilor din ziua de astăzi nu e cu nimic mai uşoară dar nici cu mult diferită de cea din alte vremuri.

Zora Neale Hurston – Barracoon

Barracoon este o carte scrisă în anul 1930, după interviurile pe care Zora Neale Hurston le-a avut cu Cudjoe Lewis, ultimul supravieţuitor al ultimului transport de sclavi africani ajuns în SUA, la vremea la care importul de sclavi pe teritoriul SUA devenise deja ilegal dar nu şi comercializarea (Doamne, cum sună…) celor aflaţi deja în proprietatea cetăţenilor americani. Cartea cuprinde mărturii impresionante despre viaţa triburilor africane de la sfârşitul secolului 19, mecanismele inumane ale comerţului cu sclavi şi evoluţia comunităţilor negre înainte şi după abolirea sclaviei. Publicată abia în 2018, cartea te ajută un pic să înţelegi relaţia complicată pe care americanii o au cu rasismul.

David Walsh – The Russian Affair

The Russian Affair spune povestea adevărată a familiei de ruşi care a contribuit cu dovezi zdrobitoare la demascarea celui mai mare scandal sportiv din toate timpurile, acela al dopingului generalizat din atletismul rus, o “tradiţie” care durează din timpul Uniunii Sovietice. Un sportiv “curat” nu ar fi avut nicio şansă să concureze cu cei îndopaţi de steroizi, hormoni de creştere şi EPO, alegerea era mereu între compromis şi eşec. Dar partea cu adevărat scandaloasă este că cei ce trişau, cei ce intrau în “sistem”, erau încurajaţi, ajutaţi şi protejaţi la orice nivel în Rusia, de la antrenori şi reprezentanţi ai cluburilor şi până la autorităţile antidoping, din federaţii sau din politică. Cuplul, care încă mai primeşte nenumărate ameninţări cu moartea, trăieşte în exil de la publicarea dovezilor, ceea ce spune totul despre cât valoareză adevărul în Rusia de astăzi. Nu mult mai mult decât în URSS-ul de ieri.

Sebastian Junger – Tribul

De ce existau, în America secolului 19, numeroase cazuri de colonişti care alegeau să trăiască (fericiţi) alături de triburile de indieni dar niciodată indieni care se mutau voluntar în “civilizaţie”? De unde provine tulburarea de stres posttraumatic pe care o resimt soldaţii întorşi din război şi de ce mulţi dintre ei, proveniţi din toate armatele şi din toate războaiele lumii, tânjesc ani buni după perioadele cele mai grele alături de camarazii lor? De ce, în ciuda tuturor beneficiilor societăţii moderne, bolile psihice, depresia, consumul de droguri şi alcool fac ravagii?

Poate pentru că ceea ce ne lipseşte este sentimentul de apartenenţă la un trib.

James Lovelock – Novacene

În opinia domnului Lovelock, Novacene este noua eră a hiperinteligenţei, în care cyborgii, computere echipate cu inteligenţă artificială, vor prelua paşnic controlul de la oameni, fiind dealtfel şi următorul pas evolutiv al Gaia, sistemul comun al tuturor formelor de viaţă de pe planeta Terra. Cyborgii, născuţi din evoluţia ştiinţifică a fiinţelor umane, vor tolera oamenii şi vor colabora cu aceştia pentru scopul comun al menţinerii planetei între limitele necesare perpetuării vieţii.

Nu este o carte science-fiction, căci James Lovelock este un reputat om de ştiinţă, inventator, ecologist şi futurolog. Teoriile domniei sale sunt excelent argumentate şi se bazează pe cunoştinţe teoretice solide. O lectură foarte interesantă.

Încălzirea globală este probabil cea mai mai mare urgenţă pe care omenirea o are în momentul de faţă. Este cauzată de noi, oamenii. Şi trebuie să facem ceva, şi asta foarte repede, pentru că nu mai avem timp. Foarte pe scurt, aproape orice activitate umană generează, într-o măsură mai mare sau mai mică, emisii de gaze (CO2 este cel mai important) care se acumulează în atmosferă, având un efect de seră care produce încălzirea planetei. Există cercetători – autorul acestei cărţi este unul dintre cei mai importanţi – care calculează amprenta echivalentă de carbon a fiecărui lucru produs şi a fiecărei activităţi ce are loc pe pământ. Prin cumulare, media anuală a amprentei fiecărui locuitor al planetei este astăzi de 7 tone, evident cu variaţii mari de la ţară a ţară, de exemplu în India media este de doar 1.7 tone pe când în SUA este de 17.7 tone, de 10 ori mai mult. Ideal, ca să fim sustenabili, ar trebui să ne propunem un “buget” individual de 5 tone de CO2 pe an. Uşor de zis, al naibii de greu de făcut, şi-am ajuns la concluzia asta după ce am încercat să-mi estimez propria situaţie.

Amprenta de carbon a unui european se împarte aproape egal între ceea ce mânâncă şi bea (23%), casa în care locuieşte (25%), transport şi călătorii (27%) şi orice altceva, cum ar fi shopping, servicii, sănătate, educaţie etc (23%). Dacă e să mă uit la mine, la capitolul mâncare mi-e şi frică să calculez câtă vreme sunt carnivor, ceea ce-i deja grav, şi-am descoperit în Elveţia căt de bună poate fi carnea de vită sau că brânza e bună nu numai la sibieni. Ori, dac-ai zis vacă sau oaie amprenta s-a dus naibii de tot (în principal pentru că sunt ierbivore, emană metan, dar nu numai de-asta). În afară de carne aş zice că personal sunt relativ OK, pentru că încerc să mănânc chestii crescute local şi în sezon, nu aduse cu avionul din partea cealaltă a globului, nu crescute în sere încălzite în plină iarnă sau congelate jumătate de an. Şi pentru că aproape că nu (mai) aruncăm mâncare. La capitolul locuinţă cred că sunt sub medie. Ne-am mutat chiar înainte de pandemie dintr-un apartament mare în suburbie într-unul mai mic în centrul oraşului, care este probabil la maxim de eficienţă energetică şi nu are nici aer condiţionat (în Elveţia aproape că nu există). Toate cumpărăturile le fac mergând pe jos la magazine. Dar la capitolul transport nu stau bine absolut deloc, şi asta pentru că practic am schimbat maşina la fiecare 4 ani (cam 2.5 tone de CO2 anual, imens) şi fac 100 de km pe zi până la serviciu şi înapoi – mai bine nu calculăm. În plus, de departe cea mai mare amprentă este datorată celor patru zboruri la Bucureşti pe an plus câteva legate de serviciu. Măcar de când sunt aici nu am folosit decât o singură dată avionul ca să mergem în concediu, dar asta nu schimbă mare lucru. Transportul aerian are un impact imens la capitolul emisii de carbon.

Evident că unele lucruri pot fi schimbate cu uşurinţă. Altele nu, dar e important să ştim ce anume e important şi urgent şi ce nu. În timp, asta ne va influenţa deciziile. Nu ştiu dacă timpul sau soarele sau pâcla aia de carbon din atmosferă o să aibă destulă răbdare cu noi, dar asta e altă discuţie… Apropo, bananele sunt OK, că nu le cară cu avionul.

Fiecare dintre cărţile astea ar fi meritat o recenzie separată dar problema e că până apuc eu să scriu despre ele cam uit ce-am citit – sau mai degrabă îmi pierd entuziasmul. Aşa că le grupez într-un singur post pentru că ar fi păcat să nu le recomand.

David Grossman – De mine viaţa şi-a tot râs

Acum vreo doi ani recomandam A horse walks into a bar (între timp tradusă în română), prima mea “întâlnire” cu David Grossman, o carte despre un spectacol de stand-up comedy care e mult mai mult de-atât. Acum am citit “De mine viaţa şi-a tot râs”, o poveste de dragoste, de fapt două, deşi e posibil ca nu despre dragoste să fie cartea asta ci despre traume atât de profunde şi de nedrepte încât e nevoie de mai multe generaţii pentru a fi absorbite şi, cumva, vindecate. Personajele cărţii sunt perfect imperfecte, când foarte bune, când rele, când puternice, când vulnerabile, depinde în ce oglindă priveşti din acest fascinant labirint al scrierii lui Grossman. Probabil că e cartea mea preferată de anul ăsta.

Patrick DeWitt – French Exit

Am citit varianta în engleză, dar cartea e mult prea bună ca să nu fie curând tradusă şi în română. Este povestea (comică) a unei familii scăpătate de americani care se decide să emigreze la Paris. Când m-am apucat eu să scriu postul ăsta, acum mai multe săptămâni, spuneam că în mod sigur cartea va fi ecranizată. Ei bine, între timp s-a anunţat oficial, Michelle Pfeiffer joacă rolul principal – nici că se putea mai bine, aş zice – ar trebui să iasă o super comedie, deşi cărţile sunt întotdeauna mai bune. Recomandare maximă (de lectură, deocamdată)!

Ioana Nicolaie – O pasăre pe sârmă

O carte foarte frumos scrisă, care mi-a adus în memorie propriile mele poveşti despre Regie, viaţa de student şi, în general, viaţa “pe sârmă” în Bucureştiul nebun de la începutul anilor 90. O experiență pe care nu am mai avut-o până acum, să ai impresia că ai prieteni comuni cu scriitorul.

Joseph E. Stiglitz – People, Power and Profits

Valuri succesive de nemulţumire au creat în ultimii ani cutremure politice majore. Votul pentru Brexit şi pentru Trump, reapariţia extremei drepte ca fenomen politic aproape peste tot în Europa sunt toate efectele unui capitalism care a creat inegalităţi şi decalaje ce ar fi trebuit compensate prin politici publice inteligente. Deşi nemulţumirile sunt reale şi îndreptăţite, curând oamenii vor realiza că “soluţiile” politice de mai sus nu vor rezolva, ba din contră, vor adânci şi mai mult toate aceste probleme. Stiglitz, laureat al premiului Nobel pentru economie, profesor universitar şi fost economist şef al Băncii Mondiale, analizează în noua sa carte care sunt fenomenele care au dus la criza actuală a capitalismului (concentrându-se în principal pe SUA) şi propune soluţii progresiste pentru îndreptarea situaţiei. Globalizare, neo-liberalism, deficit de democraţie şi impactul noilor tehnologii – toate subiectele sunt tratate în detaliu iar soluţiile sunt pertinente.

Doina Ruşti – Zogru

Am cumpărat cartea asta dintr-o librărie cu cărţi în limbi latine din Berna. Aveau şi o mică secţiune de cărţi în română, ceea ce mi s-a părut extraordinar. Zogru este o carte mai veche a Doinei Ruşti. Am recunoscut stilul despre care am mai scris pe blog, aici şi aici. Cartea e bună, mi-a plăcut, dar a fost imposibil să nu constat cât de bune sunt cărţile ei mai noi…

Kazuo Ishiguro – Pe când eram orfani

O lectură agreabilă, Ishiguro e un mare scriitor, deci e imposibil ca o carte de-a lui să nu te prindă. Totuşi, nu pot să spun că m-am dat în vânt după ea. Pasaje superbe şi calitatea naraţiunii sunt sufocate de aerul de roman poliţist care se dă pe după cireş doar ca să păstreze misterul până la ultima pagină. Dacă e să recomand ceva de Ishiguro, n-ar trebui să rataţi “Să nu mă părăseşti”, de departe preferata mea, şi apoi “Rămăşiţele zilei”, o capodoperă a literaturii.

Christiana Figueres a fost secretar executiv al ONU pe probleme de schimbări climatice, având un aport major în pregătirea şi adoptarea Acordului de Mediu de la Paris. Tom Rivett-Carnac, specialist în mediu şi strategie politică, i-a fost consultant senior şi este considerat unul dintre arhitecţii Acordului de la Paris. Împreună au fondat Global Optimism, o organizaţie care militează pentru progres social şi politici publice de protejare a mediului.

Lumea are nevoie de mai multe cărţi ca aceasta, care să ne spună că încă nu e prea târziu. Mesajul autorilor este clar: n-o să întoarcem ce s-a pierdut deja ireversibil dar încă ne putem opri înainte ca viaţa, aşa cum o ştim, să se schimbe ireversibil în haosul derivat din distrugerea planetei. Iar haosul nu va însemna numai aer irespirabil şi căldură insuportabilă, el va veni mai mult ca sigur la pachet cu pierderea bunăstării, a păcii, a democraţiei şi a libertăţilor pe care le-am dobândit de-a lungul timpului. Continue reading “Christiana Figueres, Tom Rivett-Carnac – The Future We Choose (Surviving the Climate Crisis)” →

Media mea de somn (de fapt, de stat în pat) în timpul săptămânii este între şase şi şapte ore pe noapte. Pentru că simt cum oboseala se acumulează de-a lungul săptămânii încerc să recuperez un pic în weekend, dar nu cine ştie ce. Merg şi eu, ca atâţia alţii, pe principiul că, dacă din porţia de muncă nu prea poţi să scazi, singurul mod de a-ţi mări un pic timpul liber este în dauna somnului. Vorba aia, o să dormim destul după…

Ei bine, Matthew Walker, unul dintre cei mai mari specialişti în ştiinţa somnului, spune că e cea mai proastă strategie posibilă. Cu cât dormim mai puţin, cu atât ajungem mai repede la acel “după” al somnului veşnic. Continue reading “Matthew Walker – Why We Sleep (Despre Somn)” →

Peter Frankopan – The New Silk Roads

În 2001, când George Bush invada Afganistanul după atacurile al-Qaida asupra WTC din New York, produsul intern brut (PIB) al Statelor Unite era de 10.6 trilioane de dolari. În acelaşi an, China avea un PIB de numai 1.3 trilioane, în urma Japoniei, Germaniei, Marii Britanii şi Franţei. Aproape 20 de ani mai târziu, în 2019, economia americană aproape s-a dublat, cu un PIB de 21 trilioane de dolari, pe când cea chineză a crescut de mai bine de 10 ori (14.1 trilioane). Ajustat la puterea de cumpărare, economia Chinei e deja pe primul loc.

The New Silk Roads analizează în principal noul plan strategic Belt and Road Initiative, adoptat de China în 2013 şi care îşi propune să dezvolte şi să optimizeze reţelele de distribuţie pentru economia chineză prin cooperare regională şi investiţii masive în infrastructura noilor “drumuri ale mătăsii”. Continue reading “Ce cărţi (bune) am mai citit (4)” →