Hrana pe care o producem trebuie să fie suficientă pentru populaţia în creştere a planetei, crescută cât mai aproape de consumator cu putinţă, prin metode organice, fără îngrăşăminte chimice, erbicide, insecticide sau alte pesticide, fără plante modificate genetic şi în acelaşi timp făcând reversibile efectele agriculturii asupra mediului înconjurător. Carnea pe care o mâncăm trebuie să provină de la animale crescute cât mai natural cu putinţă, fără cuşti înghesuite şi grajduri mizere, fără antibiotice, chimicale sau îmbunătăţiri genetice care să facă puii să crească într-o lună la 4 kg. Alergăm toţi după organic şi bio sau măcar după produsele “tradiţionale” ale pieţelor “ţărăneşti”. Îi ascultăm pe toţi activiştii, influenţării şi nutriţioniştii lumii ăsteia care ne spun că asta-i direcţia şi ăsta-i viitorul, pentru o lume mai sănătoasă, mai fit şi mai eco.

Aşa credeam şi eu – până când am citit cartea asta.

Dacă stai să te gândeşti, agricultura a fost complet organică până acum vreo 80 de ani, când s-au inventat primele îngrăşăminte chimice. Era pe vremea când din octombrie şi până în aprilie, când dădea ştevia, toată lumea mânca fasole, mămăligă, pâine şi cartofi – în fine, toată lumea care-şi permitea. Nu existau chestii verzi peste iarnă, evident, căci mâncarea era produsă local, nu-i aşa? Drept consecinţă, cam 30% dintre tinerii (americani) candidaţi la încorporare în primul război mondial erau respinşi din motiv de malnutriţie.

Între timp populaţia planetei a explodat. Din fericire, la fel şi productivitatea agriculturii. Producem astăzi, global, de şase ori mai multă hrană decât acum 100 de ani, pe o suprafaţă de teren nu semnificativ mai mare, cu mult mai puţini lucrători, folosind mai puţină apă şi o cantitate în scădere de chimicale. Acest progres se datorează aproape integral descoperirilor ştiinţifice – seminţe mai bune, mecanizare, folosirea biotehnologiei. În domeniul zootehniei cifrele sunt chiar mai spectaculoase. Găinile de azi fac aproape de două ori mai multe ouă ca acum 50 de ani, producţia unei tone de lapte necesită 90% mai puţină păşune, 60% mai puţină mâncare şi 89% mai puţine vaci (!). În aceeaşi perioadă, cantitatea de gaze cu efect de seră produsă de zootehnie a scăzut, în ciuda creşterii spectaculoase a producţiei. Totul sună a poveste de succes, dar există o parte întunecată. Productivitatea s-a realizat pe seama confortului bietelor animale, majoritatea dintre ele fiind permanent ţinute în grajduri sau cuşti şi hrănite cu forţa. Iar soluţia nu e să le lăsăm înapoi afară, ca acum 100 de ani, căci nu ne-am permite, ar avea un efect devastator asupra mediului (fără să mai vorbim de costul de producţie). Soluţia e să reglementăm rezonabil condiţiile în care sunt crescute animalele şi, mai ales, să mâncăm mai puţină carne.

Cartea este excepţională şi include mult mai mult decât cele câteva idei de mai sus, este o pledoarie pentru ştiinţă, macroeconomie şi politici inteligente, o analiză a complicatelor corelaţii dintre ele şi o listă de posibile soluţii pentru viitor. Realizezi, citind-o, că agricultura organică va rămâne, probabil, o mişcare marginală a fermierilor care au norocul să stea pe lângă cei care-şi permit să plătească mult şi că adeseori activismul, pornit în general din bune intenţii, poate fi uşor deturnat către situaţii anacronice care n-au legătură cu viitorul şi cu interesul general ci mai degrabă cu profiturile unei minorităţi.