Colson Whitehead – The Nickel Boys

Poti să citeşti cărţi de istorie, poţi să vezi documentare pe Netflix sau să-i asculţi pe cunoscătorii CNN-ului, nimic nu o să să te facă să înţelegi mai bine ce a însemnat rasismul – ce este rasismul, de fapt, că încă n-a dispărut – decât o carte bună, scrisă cu talent de cineva care trăieşte, ştie, simte, până la urmă, fiecare nuanţă. Căci e uşor să pricepi grozăvia linşajelor KKK din miez de noapte, comise cu cagulele pe cap şi la lumina crucilor în flăcări, e uşor să te revolţi pentru bătăi, arestări, condamnări şi dubla măsură, dar e mai greu să înţelegi mecanica fină a gesturilor mărunte, adeseori venind de la oameni cumsecade care nici nu realizează că rănesc, doar iau de-a gata obiceiuri ce-au dăinuit în subconştientul colectiv până astăzi. În lumea dură a personajelor din The Nickel Boys visul american al reuşitei împotriva sorţii – dincolo de propagandă, demagogie şi legendă urbană – este o rarisimă excepţie. Pentru că puţini îndrăznesc să viseze şi pentru că şi mai puţini reuşesc vreodată să se desprindă din lumea aia dură. Cartea mi-a plăcut foarte mult, a şi luat, deatfel, Pulitzer-ul de anul trecut, deci nu e nevoie să mă credeţi pe mine. Cred că între timp a fost tradusă, probabil că ar fi trebuit să aştept versiunea în română, întotdeauna o lectură mai plăcută.

Susan Cain – Puterea tăcută

Când eram foarte tânăr credeam despre mine, cu ciudă, că sunt timid. Abia mai târziu am descoperit termenul de introvertit, m-am recunoscut în multe dintre manifestări şi acceptat aşa cum eram. Nu-mi plăceau mulţimile, locurile gălăgioase şi categoric nu eram eu cel care să se ridice să vorbească-n faţa lor. A trebuit să citesc această carte ca să constat că sunt, probabil, o combinaţie de ambele, şi introvertit şi timid, căci da, sunt lucruri diferite. Cartea asta mi-ar fi fost mai utilă acum mulţi ani dar chiar şi-acum m-a ajutat să recunosc ce am făcut bine ca să compensez, în mare parte intuitiv, şi ce am făcut rău de-a lungul vieţii. Oricum, o lectură reconfortantă, care-ţi întăreşte convingerea că nu ideile strigate în mijlocul mulţimii, înaintea tuturor şi-n gura mare sunt cele mai valoroase aşa cum nici direcţia în care ne lăsăm atraşi adesea de lideri “puternici” şi “carismatici” nu este, întotdeauna, cea mai bună pentru noi. Al dracului de frustrant adeseori că oamenii nu au răbdare, nu ascultă şi se lasă conduşi de tot felul de prejudecăţi mioape, dar asta-i viaţa…

Ottessa Moshfegh – Eileen

Superb roman, incredibilă poveste! E ca şi când ai avea ocazia să descoperi, prin microscopul uriaş al talentului scriitoarei, detaliile fascinante, şocante sau de-a dreptul scârboase ale unei lumi microscopice, neimportantă de la distanţă, dar cu atât mai captivantă cu cât te afunzi mai mult în tenebrele ei bolnave. O lume adesea la un pas de noi, pe care altfel am considera-o normală, oraşul nostru gri când n-avem ochelarii pe nas.

Elif Shafak – Cum să rămâi lucid într-o epocă a a dezbinării

Un eseu frumos de la o mare scriitoare a Turciei şi a lumii, un manifest care demască imensul asediu global împotriva adevărului şi democraţiei şi totodată un ghid util, teoretic tot ce ne-ar trebui ca să recunoaştem manipulările politice, mesajul urii, politicile care ne dezbină. Zic teoretic pentru că adevărul este că, în realitate, o bună parte a societăţii nu mai poate auzi, vedea sau înţelege aceste mesaje. Nu există, din păcate, suficiente argumente câte pot ei ignora.

Knut Hamsun – Pan Victoria

Un roman cu o scriitură frumoasă de la un câştigător al Nobelului de literatură, o poveste închisă inteligent, dar în cea mai mare parte a timpului îngrozitor de conformistă, debordând de ipocrizia sfârşitului de secol 19 în probabil una dintre cele mai conservatoare societăţi occidentale ale vremii. Vă recomand cartea asta dacă vreţi să puneţi politically correctness-ul – asimilat astăzi insistent ideilor de stânga – într-o perspectivă a diversităţii “politice”, la fel de enervantă de orice culoare ar fi.