Joker e un film făcut să şocheze şi să provoace. O hiperbolă grotescă a unei lumi care-şi pierde minţile dar pe care o recunoşti totuşi, sub tuşele groase de vopsea, ca fiind a noastră. Un protest fără îndoială, însă unul care refuză să-şi asume sau să se lase atras în capcana vreunei ideologii. Şi exact asta îl transformă în ţinta perfectă a tuturor ideologiilor lumii ăsteia, căci dinspre cei ce privesc prin dioptriile şi filtrele propriilor credinţe nestrămutate vin şi cele mai vehemente critici. Cum că filmul nu-i destul sau, din contră, e prea mult. Că nu se încadrează în genul comic-book-movies, cu avengerii şi poveştile lor infantile şi confortabile. Că este o producţie reacţionară de sorginte comunistă care îndeamnă la revoltă. Că încurajează iresponsabil violenţa ca act de dreptate socială sau doar o justifică drept consecinţă a unei boli psihice. Că interpretarea incredibilă a lui Joaquin Phoenix reabilitează, justifică şi încearcă şă transforme călăul în victimă. Că ideea de credinţă lipseşte cu desăvârşire în timp ce filmul nu are curajul de a-şi asuma un mesaj.  Continue reading “Joker” →

De departe cel mai bun film pe care l-am văzut de la Parasite încoace este acest film din 2014 al suedezului Ruben östlund, dramoleta cu accente comice a unei familii în care femeia face din ţânţar armăsar, bărbatul ţânţar din armăsar şi, pentru că protagoniştii sunt suedezi şi nu români, nimeni nu e dispus să pună batista pe ţambal. Posibil şi pentru că nimeni nu o fi văzut vreodată un ţambal în celebra staţiune franţuzească de ski unde se întîmplă toată tărăşenia, deşi dracu ştie pe unde au mai ajuns rapsozii noştri. O poveste simplă, spusă inteligent, filmată perfect, cu adâncimi pe care fiecare le explorează în funcţie de cât pricepe sau până unde are curaj să coboare. Cei căsătoriţi vor rânji tâmp tot filmul. E la derută, doar pentru a evita vreo avalanşă conjugală, în fapt nivelul lor de înţelegere e la cu totul alt nivel, mult mai profund. Nu zic mai mult, că nu vreau să stric plăcerea nimănui. La film mă refer…

Nu ştiu unde l-aţi putea găsi, probabil pe net, eu l-am înregistrat de pe un post englezesc al Swisscom-ului elveţian. Merită să-l căutaţi.

S-a întîmplat că aseară am văzut Stand up guys, un film din 2012 cu Al Pacino şi tac-su lui Angelina Jolie. Am zis să mai mutăm de pe ştiri şi să vedem o comedie care să ne mai înveselească şi să ne mai ridice moralul, când colo am dat peste varianta mai second hand a lui The Bucket List. Filmele astea ar merita o categorie a lor, care să se numească, evident, “Puşca şi cureaua lată”. Când muţi de pe ştirile despre apocalipsa vârstei a treia ultimul lucru pe care vrei să-l vezi e un film despre ultimele dorinţe ale unor bătrâni vai de capul lor. Aşa că doar eu am rezistat până la final.

Am zis să nu repetăm greşeala şi în seara asta, aşa că am renunţat la ideea unei (alte) comedii insipide pentru un film bun, nominalizat la Oscar, The Irishman-ul lui Scorsese în care joacă Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci. S-au făcut multe filme despre mafia italiană a oraşelor americane, cea mai bună fiind trilogia “The Godfather” a lui Copolla, care probabil că a şi inspirat genul. The Irishman încearcă să fie diferit, în sensul în care povestea se derulează în jurul unor evenimente şi personaje reale pe parcursul câtorva zeci de ani. Continue reading “The Irishman” →

Ce noroc pe mine! Luni de zile a rulat Parasite la Bienne şi nu m-am dus, de teamă să nu-l stric, pentru că e în coreeană şi poate nu citesc suficient de repede şi de bine subtitrarea în franceză. Şi până la urmă l-au scos şi mă resemnasem. Dar s-a întâmplat ca cei de la Cinema City-ul Sun Plaza să-l ţină în program până când s-a prezentat şi ultimul spectator din Europa: eu. Am fost absolut singur în sală, de m-au verificat stewarzii ăia de vreo două ori, să fie siguri că nu m-am plictisit şi-am plecat, când de fapt mie mi-a părut rău că s-a terminat filmul. Am ieşit cu starea aia de bine, cu sufletul plin şi sentimentul că am asistat la un lucru foarte mare…

Dacă 1917 era principalul favorit înainte de Oscaruri atunci pot spune, fără să fi văzut toate filmele selecţionate, că Parasite a meritat să câştige! 1917 e un film superb dar Parasite e o capodoperă cinematografică din absolut orice unghi l-ai privi.

Nicio metaforă nu descrie mai puternic inegalitatea economică şi socială decât treptele acelui oraş coreean. Treptele dintre oraşul de jos, îngrămădit, murdar şi aglomerat, şi oraşul de pe colină, cu străzile lui pustii, străjuite de zidurile înalte dincolo de care locuiesc cei bogaţi. Treptele care coboară în apartamentele din subsoluri şi cele care coboară în beciurile vilelor, în care numai servitorii intră. Continue reading “Parasite (기생충)” →