The Irishman

S-a întîmplat că aseară am văzut Stand up guys, un film din 2012 cu Al Pacino şi tac-su lui Angelina Jolie. Am zis să mai mutăm de pe ştiri şi să vedem o comedie care să ne mai înveselească şi să ne mai ridice moralul, când colo am dat peste varianta mai second hand a lui The Bucket List. Filmele astea ar merita o categorie a lor, care să se numească, evident, “Puşca şi cureaua lată”. Când muţi de pe ştirile despre apocalipsa vârstei a treia ultimul lucru pe care vrei să-l vezi e un film despre ultimele dorinţe ale unor bătrâni vai de capul lor. Aşa că doar eu am rezistat până la final.

Am zis să nu repetăm greşeala şi în seara asta, aşa că am renunţat la ideea unei (alte) comedii insipide pentru un film bun, nominalizat la Oscar, The Irishman-ul lui Scorsese în care joacă Robert De Niro, Al Pacino şi Joe Pesci. S-au făcut multe filme despre mafia italiană a oraşelor americane, cea mai bună fiind trilogia “The Godfather” a lui Copolla, care probabil că a şi inspirat genul. The Irishman încearcă să fie diferit, în sensul în care povestea se derulează în jurul unor evenimente şi personaje reale pe parcursul câtorva zeci de ani. Ceva gen Forrest Gump dar fără umorul, subtilitatea şi ingeniozitatea acestuia. Înregistrând mecanic evenimente, fără să aibă vreo poziţie sau vreun mesaj faţă de acestea. În plus, a fost mult mai uşor să-l întinereşti pe Tom Hanks, care pe-atunci n-avea încă 40 de ani, decât să faci un De Niro de 77 sau un Al Pacino de 80 să arate de 30. Personajele lor, în cea mai mare parte a filmului, nu sunt credibile, nu au vitalitate, le lipseşte expresia, poate datorită prelucrării digitale menite să-i facă să arate mai tineri sau poate prelucrărilor chirurgicale, pe ici pe colo. Şi oricum, nu-i deajuns să lucrezi numai la faţa personajului, câtă vreme personajul tînăr al lui De Niro, ucigaşul fioros al mafiei, nu cred c-ar speria pe cineva cu mişcările lui “în reluare”, buffering ar zice englezii, probabil datorate artritei, de am crezut că au exagerat ăştia de la Netflix cu reducerea anunţată a calităţii streaming-ului. Şi mai e o chestie. De Niro şi Pacino au jucat, din păcate, în prea multe filme proaste în ultimii ani, creându-şi automatisme din care nu mai pot ieşi, “branduri” care or fi bune să facă bani din filme de categoria B dar nu artă, în care trebuie să te reinventezi permanent. Joe Pesci, spre exemplu, mi-a plăcut, personajul lui e singurul rotund, bine jucat, pe când De Niro reuşeşte abia spre final să inspire un pic de emoţie, prea târziu pentru un film atât de lung. Aşa că, şi în seara asta ca şi ieri, doar eu am stat până la sfârşit, în principal ca să am motiv să scriu chestia care se termină aici. Spre că n-a fost prea lungă :).