Mașini pe care toți și le doresc dar nimeni nu și le permite
Surprinzător câte mașini există în categoria asta. Poate că afirmația mea de mai sus, cum că nimeni nu și le-ar permite, nu e complet adevărată.
Aș începe cu mașina emblematică a agenților britanici de la MI-5 și a odraslelor securiștilor români de după revoluție. Aston Martin, după părerea mea cea mai frumoasă mașină sport construită astăzi.
Anul trecut am fost cu mașina la Salonul Auto de la Geneva. Anul ăsta am găsit o ofertă de tren dus-întors cu bilet de intrare la târg de la SBB (CFR-ul elvețian) așa că ne-am dus cu trenul și am avut noroc. Cam prin dreptul Versoix-ului, aproape de Geneva, la un moment dat trenul a trecut pe deasupra autostrăzii și, văzând 3 benzi pline de mașini care stau pe loc nu am putut decât să mă felicit pentru ideea cu trenul. Cinci minute după ce am coborât din tren eram deja în hangarul urias al expoziției.
Îmi plac mașinile – probabil la fel de mult ca oricărui român care a depășit stadiul tricicletei și nu a ajuns încă la capitolul scaun cu rotile – așa că am clasamente pe (multe) categorii bine definite. Dar, ca să nu devină un articol foarte plictisitor, mă voi limita la doar căteva categorii care mi-au plăcut la Geneva anul ăsta.
Cele mai spectaculoase mașini off-road Continue reading “Salonul Auto de la Geneva”
Pe un stâlp din stația de metrou Berceni cineva – un îndrăgostit visător, fără îndoială – a lăsat un mesaj sperând că EA va înțelege cât de mult înseamnă pentru EL.
O fi văzut ea mesajul? O fi înțeles că i se adresează? Știe oare cine e acel misterios Alex?
Între timp un scurt și devastator comentariu a apărut alături de mesajul inițial. Să vină oare de la un cinic anonim? Dar dacă e cineva care îi cunoaște pe cei doi?
Dar dacă e chiar EA?
E deja Martie la Bienne și dacă cele câteva minute de soare nu te fac să simți că a venit primăvara cu siguranță o vor face entuziasmul și energia sutelor de păsări care au aterizat pe lac la o șuetă, la o vrăjeală, la o plimbare sau, de ce nu, la un snack oferit cu generozitate de bienezii de pe mal.
Am ieșit sâmbăta trecută la o plimbare prin Berna. Era un soare superb, deși termometrul abia dacă se ridica un pic peste zero. Și cum soarele e marfă rară în Elveția la sfârșit de Februarie toată lumea a ieșit să se bucure de el. Trecând pe Kramgasse, poate cea mai celebră stradă a Bernei, mi-au căzut ochii pe două fete care se mutaseră cu cafelele, parțial înfășurate în pături, în rama unei ferestre mari de la primul etaj al unei clădiri vechi, doar câteva numere mai sus de fostul apartament al lui Einstein, astăzi muzeu.
Vine, vine primăvara!
Cartea asta (James Rebanks – “Povestea păstorului”, în original “The Sheperd’s Life: A Take of the Lake District”) m-a atras imediat ce am văzut-o pe raftul librăriei, doar cu informațiile disponibile pe copertă. Povestea unui tip care a absolvit Oxford și apoi s-a întors la ferma părintească pentru că tot ce-și dorea era să crească oi? Am crezut întotdeauna că astfel de oameni există în realitate dar niciodată nu i-am întâlnit, cel puțin nu în România (sau poate doar m-am făcut că nu-i văd). De fapt știu o poveste, cea a unui softist român care a ajuns managerul unei echipe de programatori undeva în Canada, doar pentru a lăsa totul baltă pentru a-și indeplini visul – acela de a conduce un camion pe șoselele Americii cu chitara lângă el. Continue reading “James Rebanks – Viața păstorului: O poveste din Lake District”
Am vrut să vedem “Moonlight” în seara asta dar pe iTunes poți momentan doar să-l pre-comanzi așa că trebuie să mai așteptăm. Am ales “The accountant”, un fel de “The mechanic” mai pentru finanțiști, cu Ben Affleck în loc de Jason Statham și cu o notă IMDB ușor mai mare, aș zice că în concordanță cu poziția respectivelor meserii pe piața muncii.
Prima observație, tristă din păcate, are legătură cu închirierea propriu-zisă de pe iTunes. În general marile producții hollywoodiene sunt subtitrate în mai toate limbile civilizate, mai ales că ele rulează, înainte de a ajunge pe iTunes, în cinematografe cam de peste tot. Ei bine, nu e prima dată când constat că, în lunga listă a limbilor în care există subtitrare, româna lipsește. Bulgara este, ucrainiana este, limba română nu. Singura explicație logică este că au atât de puțini clienți români încât nici măcar nu se mai deranjează să adauge româna în listă, deși subtitrarea există căci filmul a rulat deja în cinematografele noastre. Nu se uită românii la filmele astea? Continue reading “The accountant”
Am văzut “Bacalaureat” și, fir-ar al naibii, mi-a plăcut. Aș prefera să nu-mi placă filmele lui Mungiu. Să mă plictisească, să mi se pară absurde, să nu înțeleg de ce trebuie să faci un film cu un astfel de subiect, să nu accept că țesătura aia complicată de trăiri și sentimente ar putea avea vreodată vreun echivalent în realitate. Filmele lui zgârmă în banalitatea gri a vieții noastre pentru a scoate la iveală stridente explozii de culoare. Personajele lui Mungiu suferă și își trăiesc complicitățile complicate în spațiul claustrofob al vreunei bucătării de bloc ceaușist iar lipsa de spațiu le limitează perspectivele. Deși pare o lume în care aparent totul se poate cumva aranja, lumea din “Bacalaureat” este, pănâ la urmă, o lume lipsită de speranță, în care cel mai bun happy end posibil este mioritica acceptare.
Finalul filmului este suficient de onest cât să nu ne promită ceva. Va trebui ca și noi, spectatorii, să trăim cu asta.
“There is no problem so bad you ca’t make it worse.”
Chris Hadfield, astronaut
Imediat după ce am văzut filmul ăsta, nu știu de ce dar mi-am adus aminte de “Undeva, cândva” (“Somewhere in time” în varianta originală), un film american de prin 80 în care Steve Reeve (primul Superman, ăla adevăratul, pentru ăștia mai tineri) călătorește în timp pentru a-și întâlni dragostea, pe Jane Seymour (a jucat în “Doctor Quinn”, măi puștilor!). În fine, la vremea respectivă aveam vreo 13 ani și a fost, cred, prima actriță de care m-am îndrăgostit. În adâncul sufletului încă mai cred că merită să te întorci 40 de ani în timp ca s-o cunoști pe Jane Seymour tânără deși dacă nimerești înapoi în România lui Ceaușescu nu cred să apuci s-o întâlnești (înainte să te salte securiștii) nici măcar pe Stela Popescu, deja trecută probabil de 60 de ani la vremea aia.
APort 