passengers-poster-4.jpgImediat după ce am văzut filmul ăsta, nu știu de ce dar mi-am adus aminte de “Undeva, cândva” (“Somewhere in time” în varianta originală), un film american de prin 80 în care Steve Reeve (primul Superman, ăla adevăratul, pentru ăștia mai tineri) călătorește în timp pentru a-și întâlni dragostea, pe Jane Seymour (a jucat în “Doctor Quinn”, măi puștilor!). În fine, la vremea respectivă aveam vreo 13 ani și a fost, cred, prima actriță de care m-am îndrăgostit. În adâncul sufletului încă mai cred că merită să te întorci 40 de ani în timp ca s-o cunoști pe Jane Seymour tânără deși dacă nimerești înapoi în România lui Ceaușescu nu cred să apuci s-o întâlnești (înainte să te salte securiștii) nici măcar pe Stela Popescu, deja trecută probabil de 60 de ani la vremea aia.

Povestea din “Passengers” e oarecum similară doar că, dacă ar fi după mine, nu pe Jennifer Lawrence aș deranja-o din somn ca să mă joc de-a Adam și Eva prin spațiu, mai ales dacă nu poți să faci un nani imediat după. Altfel ar fi stat treaba dacă pe nava aia era Scarlett Johansson.
Dar, dincolo de această preferință personală, filmul a fost mișto și merită văzut.