Multe lacrimi, puțini sfinți

Mă uit la România9, pe TVR Internațional, care își propune să ne arate fețe noi așa că ni-i prezintă pe domnii Mircea Dinescu și Doru Bușcu de la Cațavencii.
Continuând în linia recentei lor schimbări la față cei doi invitați îi caută lui Iohannis nod în papură găsindu-l practic responsabil pentru orice lucru care nu merge bine în politica românească sau în țară, în general. Prin contrast, domnului Dragnea i se găsește doar o (scuzabilă) inabilitate de a comunica și a-și explica acțiunile pe înțelesul tinerilor care protestează. Nu se comentează conținutul ordonanțelor, totul se prezintă ca o luptă între palate și un exercițiu de manipulare a propriilor susținători.
Spre sfârșitul emisiunii, vorbind despre primarul Iașiului – unul dintre puținii contestatari ai direcției pe care PSD a luat-o sub conducerea lui Dragnea – domnului Dinescu îi scapă remarca surprinzătoare că are, totuși, “față de PSD-ist”. O monumentală (și involuntară, dealtfel) contradicție cu toate opiniile exprimate anterior și o recunoaștere a propriilor convingeri politice. Convingeri pe care le-am admirat și cu care practic m-am identificat timp de 25 de ani. Până mai ieri.
Nu e de mirare că de când Cațavencii a devenit atât de virulent la adresa opoziției și a lui Iohannis și atât de tolerant cu PSD-ul lui Dragnea domnul Dinescu a redescoperit poezia. Iar poeziile maestrului Dinescu sunt oricând frumoase. Dar cand citești celelalte două editoriale ale revistei îți vine să înjuri de toți sfinții și-ți cam dau lacrimile. Păcat…