zmeeSă fi trăit experiența lucrului într-o echipă multietnică pe când eram mult mai tânăr aș fi știut acum măcar să înjur în peste 20 de limbi diferite, câte se vorbesc prin birou. Cum nu e cazul, nu numai că nu învăț nimic util în germană și nenumăratele ei dialecte elvețiene dar nici măcar cuvintele picante nu s-au atins de mine, cele care se învață de obicei primele în mai toate limbile și care dau atâta culoare discuțiilor imature din pauzele de cafea. Dar asta nu înseamnă că nu aud și nu recunosc în jurul meu când lumea înjură sau folosește cuvinte indecente. Pe câteva le recunosc atunci când le aud iar pe celelalte le ghicesc din ton, din context, din fluența cu care alunecă afară. Și sunt multe diferențe de la țară la țară sau de la limbă la limbă. Poate cel mai laconic mod de a înjura este cel polonez unde kurwa, cuvânt pe care-l avem și noi în română dar doar cu un singur înțeles, ține loc de absolut orice și în absolut orice situație. Câtă lipsă de imaginație! Nu că nemții, cu-al lor Scheiße, sau francezii cu-ale lor putain, bordel și merde ar fi mult mai creativi. Olandezii folosesc o expresie absolut imposibil de reprodus – și nu din pudibonderie. Italienii folosesc clar mai multe cuvinte, cam ca noi, dar nu neapărat porcoase (în afară de celebrul cazzo), ba din contră, madonna e pomenită destul de frecvent, nu neapărat într-un context foarte catolic și întotdeauna împreună cu tradiționala scuturare a mâinii cu trei degete unite, pentru îmbunătățirea elocvenței. Pe scurt, toate aceste cuvinte ar fi traduse în românește de către Irina Margareta Nistor cu “La naiba!”.

Când nu trebuie să înjuri doar pentru tine, când cauți un pic de empatie, când durerea e comună și depășește barierele de limbă, toată lumea folosește tradiționalele cuvinte englezești, ceea ce creează adeseori grimase de neplăcută surpriză pe fețele colegelor britanice sau de-a dreptul stupoare (mai mult sau mai puțin ipocrită, de la caz la caz) în rândul americancelor. Ni s-a atras atenția chiar, în câteva rânduri și cu accentul posh al Elisabetei a II-a, că nu e chiar plăcut să auzi toată ziua f**k în sus și f**k în jos în birou și că în UK nu e chiar uzual să folosești astfel de cuvinte într-un mediu civilizat. Lucru pe care-l știm și-l acceptăm cu toții, că doar de-aia folosim termenii mai neutri (pentru noi) din engleză, în limbile noastre naționale fiind rușinos să vorbești așa în public. Strâns cu ușa la un moment dat după un sh*t inoportun, am dat vina pe filmele americane, cu gangsterii și polițistii lor slobozi la gură, care au reprezentat, cel puțin în Europa de Est, o sursă importantă de învățare a limbii engleze. Așa că pentru copiii și tinerii români să vorbești mai colorat, ca-n filme, poate fi considerat chiar cool. Cine naiba să știe că oamenii nu vorbesc, în general, așa… Nu că englezii n-ar folosi cuvintele alea rușinoase dacă-i musai, dar trebuie să recunosc că întotdeauna o fac adecvat și cu discernământ, de parcă ar fi o resursă epuizabilă. Parc-ar prefera să se ia la bătaie decât să înjure, un mare cusur după cutumele noastre…

Recunosc – și-mi fac tradiționala mea culpa – că în momentele de frustrare, la birou, mai vorbesc urât de unul singur în timp ce scriu email-uri, fac excel-uri sau citesc chestii enervante. Nimeni din jurul meu nu înțelege și nu comentează iar bogăția limbii române nu le va da șansa colegilor mei să învețe prea curând cuvintele noastre deochiate căci rata de repetiție e destul de redusă. Obiceiul acesta prost poate avea și efecte neașteptate – și foarte neplăcute – de exemplu când constați că una dintre femeile de serviciu, care-a intrat neobservată pe ușa din capătul opus al biroului, a încremenit brusc cu sacul de gunoi suspendat în aer, căutând să evite cel mai mic foșnet și eventual să dispară neobservată. Ehhh, măcar așa poți să mai afli cine-i român prin zonă…