E micuță de statură, foarte tânără, are ușoare trăsături asiatice și-și ascunde stinghereala în spatele unui zâmbet timid, în timp ce încearcă să-și găsească locul în vânzoleala obișnuită din sală. Un tricou din bumbac, larg și negru, o acoperă până aproape de genunchi. Mesajul de pe piept, scris cu litere mari, groase, albe, contrastează violent cu imaginea ei de fată cuminte. Serios? Ce-o fi fost în mintea ei? Cum să vii pentru prima dată la sală și să porți cu mândrie pe piept cuvântul Missionary? La ce să se gândească lumea? E clar că nu are nici vârsta și nici autoritatea vreunui misionar pornit să convertească păgânii sălilor de fitness la Dumnezeul cine știe cărei religii. Mintea îți e inevitabil împinsă spre singura poziție rămasă disponibilă – deși cumva tot îți stăruie în minte că mai degrabă nu știe ce face. E doar o stridență inutilă, căci nimeni nu o va lua în serios cu mesajul ei provocator. Doar taică-său să se fi enervat, de-o fi văzut-o îmbrăcată așa.
Și după vreo oră în care s-a tot mutat din aparat în aparat, împreună cu prietena cu care a venit la sală, o văd îndreptându-se alene spre vestiar, cu umerii drepți și pieptul scos în față, arborând un zâmbet care nu mai e stingher, efectul garantat al exercițiului fizic asupra oricui. Și observ că începe cu V, nu cu M. Și are doar un S. Ahaaa… Visionary, deci…
Până la urmă Donald Trump a semnat actul prin care instituie taxe vamale pentru importurile de oțel și aluminiu, sfidând corul celor care i-au cerut să nu o facă, fie ei politicieni, oameni de afaceri sau specialiști în economie, americani sau străini, aliați sau adversari. Toată lumea a încercat să-i arate lui Trump că un război comercial nu va ajuta pe nimeni să o ducă mai bine. Că acțiunile americane pot provoca reacții în lanț care pot perturba incontrolabil economia globală. E foarte posibil ca Trump chiar să nu priceapă prea mare lucru din macroeconomie, așa cum afirmă mulți din cercul lui de apropiați. În afacerile din real estate din care provine, o criză economică însemna doar o lungă vacanță pe terenul de golf. Genul de business la care a excelat Trump nu este foarte diferit de cel în care s-au specializat și diverși “afaceriști” interlopi români, mari dezvoltatori imobiliari: bați palma pe o sumă și, când lucrurile au început deja, oferi mai puțin, forțându-i mâna partenerului tău care e liber să aleagă între o afacere foarte proastă și dezastru. În plus, amâni plățile către bănci, care pot decide între a pierde totul băgându-te în faliment sau să-i facă nebunului pe plac. Asta știe, asta face și din postura de președinte. 
“Adevăratul dușman este războiul însuși”. Deși este o replică din alt film probabil că asta a încercat Christopher Nolan să arate în Dunkirk și merită tot respectul nostru pentru asta. Un film de război din care dușmanul lipsește complet dar în care moartea se revarsă de peste tot: din cer, de pe pământ sau de sub ape. E greu să faci un film despre război în care războiul este eroul principal. Nu sunt mulți care să fi reușit asta, trecând peste stereotipurile tradiționale în care yankeii sunt buni, neînfricați și țanțoși iar nemții criminalii cei răi. În filmul lui Nolan probabilitatea supraviețuirii nu este direct proporțională cu determinarea și eroismul sfidător. Moartea este distribuită eficient și aleator și mai nimeni nu încearcă să o provoace. Așa trebuie să fi fost în zilele alea. În malaxorul acela de carne și sânge unii oameni vor fi dovedit tărie de caracter înfruntându-și destinul, alții se vor fi arătat dornici să-și ajute semenii aflați în pericol iar mulți se vor fi gândit doar la cum să facă să scape de-acolo. Filmul nu-i ridică-n slăvi pe primii și nu-i îngroapă în rușine pe cei din urmă pentru că războiul este o oroare căreia nu toți îi fac față. 
A stat toată ziua pe masă, făcându-i cu ochiul. A lăsat-o intenționat acolo, ca s-o vadă și să-și arate că e puternică și că se poate abține. Ar fi putut s-o deschidă într-o clipită, totuși a așteptat să se facă seară. A privit-o o vreme de aproape, rotindu-se ușor în jurul ei pentru a se bucura de felul în care luminile din casă se reflectă în ambalajul auriu. Apoi a desfăcut-o ușor, cu maximă precauție. Lindt e marca ei preferată. În timp ce se străduia să netezească foița aceea delicată și strălucitoare de staniol bila perfectă de ciocolată i-a alunecat printre degete, s-a rostogolit până la marginea mesei și a dispărut undeva pe podea. Avea să o strivească neglijent sub talpă, câteva clipe mai târziu, în timp ce mergea să adauge încă o foiță celorlalte, închise într-o veche cutiuță roșie de tablă pe al cărei capac stă scris, în relief, Life is sweet.
APort 