Nu se mai mișcase din loc de vreo doi ani, de la ultima încercare ratată de a-i reporni motorul. Anvelopele de pe partea dreaptă erau complet dezumflate și la roata din față se vedea deja cum marginea de metal a jantei intrase adânc în masa de cauciuc. În mod ciudat, nu se vedeau mari urme de rugină dar vopseaua, probabil la origine roșie, era acum de un cărămiziu murdar, complet scorojită în zonele unde soarele bătuse fără milă ani de zile. Lacul de deasupra se desprinsese și capota din față părea acoperită de mici solzi translucizi și neregulați. Doar cele două dungi negre care porneau de pe botul mașinii și se prelungeau deasupra, pe capotă și pe spoilerul din spate, erau curate, deși negrul nu mai era chiar negru. Acolo soarele își terminase de mult lucrarea. Prin geamurile murdare puteai vedea diverse piese din motor și articulațiile sistemului de tracțiune integrală zăcând pe bancheta plină de pete de ulei, alături de cutii de plastic cu diverse fluide vâscoase.

Și totuși îmi plăcea la nebunie mașina aia. Își păstrase, cumva, în ciuda anilor și a stării deplorabile în care se afla, aerul acela de bestie agresivă. Vedeai încă mașina de raliu ascunsă între zdrențele costumului de stradă. Prizele de aer trădau prezența sub capotă a unui motor turbo mare, avea garda joasă, ranforsările aripilor abia reușeau să ascundă roțile late iar în spate, sprijinindu-se învinsă în asfalt, era o ditamai țeava de tun. Trecuse ceva vreme de când niciun sunet nu mai ieșise din ea. Merita o soartă mai bună.

Cum ziceam, ultima dată cînd vecinul a încercat să reasambleze motorul a fost acum doi ani. Singur, că n-avea bani de service și oricum nimic altceva de făcut. Vreo două zile să fi durat, era în weekend, țin minte c-am urmărit cu interes toată treaba, ba de sus, din spatele perdelelor din dormitor, ba făcându-mi drum pe la magazinele din jur pentru a cumpăra nenumărate nimicuri, ba găsind ceva de bibilit la propria-mi mașină, parcată câțiva metri mai încolo. Atunci chiar mi-am dorit să reușească, mi-ar fi plăcut să văd mașina aia mergând. Vreo două ore i-a luat să-ntindă dezordonat pe trotuar și pe alee o mulțime de piese, scoase din mașină sau aduse de prin casă. N-aveam idee dacă știe ce face dar era clar că nu avea îndemânarea necesară și nici obiceiul reparațiilor mecanice. Se chinuia zeci de minute cu operațiuni simple, îi lipseau scule, se complica inutil, înjura des iar vocea lui răgușită și puternică se izbea de pereții blocurilor din jur. Și totuși, câteva ore după prânz, părea încă hotărât să termine. Pe la 5 majoritatea piesele întinse pe jos dispăruseră. Între timp ieșise soarele și era foarte cald. Când a apărut prietenul lui de la scara a doua stătea în cur pe bordură și ștergea o piesă cu o cârpă jegoasă, plin de ulei și cu apele curgând de pe el. Au vorbit câteva minute încet apoi prietenul a plecat. Avea să revină doar câteva minute mai târziu, cărând niște cutii de bere într-o pungă subțire de plastic.

…..

Fusese mare sportiv de performanță la una dintre echipele bucureștene de top. Încă puteai să ghicești asta din structura masivă, mătăhăloasă a trupului său, deși îmbătrânea accelerat din cauza greutății excesive, a tutunului, a alcoolului, a proastelor obiceiuri cu care-și ocupa zilele. Era imposibil să nu-l observi pentru că avea aproape 2 metri. Când era treaz mergea adus de spate, cu capul în pământ, încercând să nu se uite în ochii oamenilor pe lângă care trecea. Când nimereai cu el în lift acoperea becul și-așa destul de slab din tavan și-l simțeai privindu-te în creștet de deasupra. Trebuie să fi fost scarry pentru copiii din bloc, cu figura lui încruntată și inexpresivă, mereu cu dinții strânși și buzele subțiri. De obicei se făcea că nu mă vede, rareori răspundea la salut și atunci o făcea privind în direcția opusă. Mereu am avut impresia că mă urăște. Îl vedeam adesea prezidând sever discuțiile de la colțul blocului, unde obișnuia să stea la băut cu diverși alți bărbați fără ocupație din cartier. Nu lucra, nu cred să fi făcut ceva în toți cei zece ani în care am fost vecini. De vreo două, trei ori ne-am nimerit în fața blocului la o bere între vecini,  după deszăpezire sau vreo altă activitate comună. Tăcut la început, pe la a doua, a treia bere se destindea, mușchii feței i se relaxau și din când în când zâmbea, recunoscându-se din nou pe sine însuși, bărbatul sigur pe el și relaxat din trecut. Dacă ar fi reușit să se oprească acolo probabil că altfel ar fi fost viața lui. Dar cam într-o oră era deja la a patra bere și lucrurile îi scăpau repede de sub control. Devenea agresiv, frustrări tulburi ieșeau clocotind la suprafață. Ochii îi deveneau sângeroși și aruncau săgeți în jur la oricine încerca să-l întrerupă sau să-l contrazică. Ura intens și pe oricine și abia își stăpânea furia. Vorbea de “proasta de nevastă-sa”, femeia timidă pe care o vedeam în fiecare dimineață în drumul ei spre metrou. De “expirații din bloc” care votează cu PSD-ul, de “generațiile de cretini” care vin din urmă, de “țiganii care se plimbă în merțane”, de “străinii care ne cumpără gratis”, de “românii hoți”, de “ungurii care abia așteaptă să ne dezmembreze” și de “corporatiștii spălați pe creier”, moment în care mă țintuia cu privirea, căutând un pretext de bătaie dincolo de tăcere și dincolo de dezgust. Înainte s-o termine pe-a cincea toată lumea se scuza și pleca, lăsându-l să continue până la urletele de final cu prietenii lui obișnuiți care, spre deosebire de el, apăreau numai când erau siguri că deszăpezirea se terminase de mult.

……

A doua zi dimineață, relativ devreme, m-a atras din bucătărie cârâitul prelung și din ce în ce mai tărăgănat al unui motor care refuză să pornească. Și când credeam că bateria nu o mai duce mult, s-a întâmplat minunea: motorul a pornit zgomotos, stârnind un nor gros de fum și praf în spatele mașinii. Doar că sunetul era departe de ritmul regulat al celor patru timpi care se succed câtă vreme toate piesele se mișcă în ordinea firească. Zgomotul strident și aleator al motorului a scos mulți vecini pe la geamuri. Fumul gros aproape că acoperise întreaga scenă. Era clar că nu reușise să-l facă cum trebuie dar, în loc să oprească, a accelerat agresiv și a dat drumul ambreiajului, urlând dinăuntru la unison cu motorul. S-a mișcat vreun metru, mai mult din primul zvâcnet al sistemului mecanic, și după un ultim răgnet de fiare încurcate motorul s-a oprit. S-a dat jos, a împins cu greu mașina la loc pe locul ei, a aruncat grăbit tot ce mai stătea pe trotuar pe bancheta din spate, urmărit de perechile de ochi împrăștiate în cele trei blocuri din jur, a închis portiera și a dispărut cu capul între umeri pe ușa mini-marketului din colț. Avea să treacă pe lângă mașină fără s-o privească, doar câteva minute mai târziu, cu sacoșica de cutii de bere bălăngănindu-i-se între picioare. Era 9 dimineața, duminică.

L-am întrebat, la berea de după ultima deszăpezire, dacă nu vinde mașina. Întâi mi-a răspuns, superior, că nu o să vândă vreodată mașina aia. Dar după vreo cinci minute a încercat să scoată zece mii pe ea, vorbind de raritatea ei ca mașină de colecție, de trecut, raliuri, putere și tradiție. S-o fi gândit că e un preț bun pentru un corporatist spălat pe creier. I-am zis că nici în vest n-ar lua pe ea atâția bani. I-am zis c-aș da pe ea cinci mii pentru că știu ce mașină e – nu pentru că merită. Am arătat respect față de mașina lui și asta l-a mai calmat, deși a închis discuția cu un refuz scurt și agresiv. Ciudat, n-a mai stat să se îmbete de față cu noi, a plecat brusc uitându-se în sus spre balconul propriului apartament în care nu era nimeni. O lună mai tărziu avea să vândă Lancia samsarului de la scara cealaltă pentru o mie jumate, chiar înainte să se mute cu nevastă-sa în casa părinților ei din Tecuci.