Trump a retras SUA din tratatul cu Iranul. Aliații europeni aproape că l-au implorat să nu o facă, perindându-se pe rând pe la Casa Albă într-un efort diplomatic disperat de a-l convinge că face o prostie care se poate transforma ușor într-un coșmar.
Dar Trump a promis, iar el e genul de președinte care se ține de promisiuni, mai ales dacă e să distrugă ceva făcut de Obama. Invectivele la adresa tratatului n-au ținut loc de argumente, deci nimeni nu știe ce a avut mai exact de reproșat documentului. Posibil nici să nu-l fi citit măcar. Asigurările lipsite de orice temei că e gata oricând să negocieze un alt acord n-au ținut nici ele loc de strategie, deci nimeni nu știe ce are de gând să facă Trump pe viitor și de ce crede că fără un tratat și cu zero control e mai bine decât cu unul (chiar imperfect fiind). Continue reading “Un elefant în magazinul de porțelanuri”
Ce dracu are bancomatu’ ăsta? A treia oară când încerc să bag cardul și nu mi-l ia! Aaaa… fff… da… poate dacă aș încerca cu un card bancar și nu cu unul de parcare, din carton, ar merge. Da, normal că merge… Bine că nu l-a luat pe ălălalt că rămâneam cu mașina blocată, costa scump și trebuia să mă maimuțăresc în germană, nici nu știu care ar fi fost cea mai nașpa chestie. Sunt varză…
Am început să descopăr cu adevărat Bucureștiul prin ’87 și m-am mutat definitiv în oraș în ’89, trei luni înainte de Revoluție. La vremea aia și în lumea mea mică nimic nu putea fi mai diferit și mai opus Tulcei mele natale așa că la început nu mi-a plăcut. Ca (aproape) orice oraș mare, Bucureștiul te întâmpină brutal și-și exhibă indiferent toate bubele și toate tarele de caracter. Curiozitatea, vremurile în schimbare și efervescența pestriță și veselă a Regiei m-au ajutat să trec repede peste prejudecăți și stereotipuri și să încep să explorez orașul străbătându-l la picior, în lung și-n lat, câteodată în “excursii” de câte o zi întreagă. Nu-mi găsesc nici un merit deosebit pentru faptul că am fost atras de tot ce mai rămăsese vechi din oraș. Nu știu pe nimeni care să fi făcut o pasiune pentru blocurile ceaușiste. Or fi destui acum, când a devenit trendy să plângi nostalgic după marile ctitorii ale cârmaciului, care au rămas nevăruite de netrebnicii urmași, dar atunci nu era. 
Gigel a furat un ou. Cineva l-a dat în gât. La început a crezut că-i Costel, care stătea și el cu ochii pe oul ăla. De fapt Costel fusese mai degrabă interesat de bou. Nu de boul de Gigel, ci de ultimul bou comunal, furat mai demult. Tot satul știa că Gigel a ciordit boul și mulți îl înjurau în stânga și-n dreapta c-a lăsat grajdul satului gol. CAP-ul a scos animalul (din nou, nu e vorba de Gigel ci de bou) de mult din bilanțul contabil, între timp s-a și desființat cu totul și, între noi fie vorba, Gigel nici nu se ferea cine știe ce câtă vreme se plimba din când în când cu boul pe uliță, afișând un zâmbet arogant în colțul gurii. Până și boul părea să-i sfideze pe amărășteni, oprindu-se din când în când la câte-un gard ca să smulgă, la mișto, vreo floare sau să jumoale vreun pom fructifer. 
Duminică la 11 ora României, cam pe când la ProTV Internațional se termina “Acasă la români”, emisiunea folclorică matinală dedicată celor treziți cu chef de sârbe, hore și alte tradiții populare, pe BBC One începea transmisia în direct a maratonului de la Londra odată cu primul start al zilei, cel din cursa atleților cu handicap locomotor. La 11.30, când la TVRi începea “Viața Satului”, plecau în cursă atletele profesioniste iar la 13, când “Viața Satului” preda ștafeta “Tezaurului Folcloric”, la Londra luau startul atleții de elită, urmați îndeaproape de grosul celor 40 de mii de fericiți care au reușit să obțină un loc la linia de start, din totalul celor peste 385.000 de alergători care au încercat să se califice. 
APort 