“Dragi fanatici” este una dintre ultimele cărți publicate de Amos Oz, care din păcate ne-a părăsit în Decembrie anul trecut. E o colecție de trei eseuri despre fanatism și fanatici de toate soiurile, fie ei habotnicii tuturor religiilor, rasiștii – ei înșiși dovezi involuntare ale faptului că noblețea nu stă ascunsă în culoarea pielii, tot mai vocalii naționaliști extremiști de astăzi sau chiar cei ce sunt fanatici… antifanatici.
Recunosc că mi-a fost un pic teamă că această carte va știrbi cumva din admirația pe care o port scriitorului Amos Oz. Căci, gândeam eu, unui evreu israelian nu-i poate fi foarte ușor să rămână obiectiv vorbind deschis despre fanatism. S-a dovedit că temerea mea, alimentată doar de ignoranță, a fost complet neîndreptățită. Privind cu un ochi lucid la lumea ce-l înconjoară, Amos Oz vede în egală măsură fanaticii ambelor tabere și nu doar pe islamiștii radicali. Continue reading “Amos Oz – Dragi fanatici”
N-am rezistat tentației de a vedea un film american pe un post TV franțuzesc – deci dublat în franceză – dar căruia am putut, grație revoluției digitale, să-i schimb coloana sonoră înapoi în limba originală, cu subtitrare în franceză. Sună complicat dar nu e, așa că m-am uitat la The legend of Tarzan, varianta din 2016, deși nu-mi plac filmele cu supermani, batmani, spidermani sau wonderwomane. Copil fiind, am fost fascinat, evident, de Tarzan-ul original, scăpat ca prin minune printre degetele cenzurii comuniste și avându-l în rolul principal pe americanul Johnny Weissmuller, campionul olimpic de înot născut pe lângă Timișoara, înainte de marea Unire. Era normal ca la 10 ani să-mi placă filmele de acest gen, mai ales când restul programului TV era acaparat de marele nostru erou al junglei comuniste, născut în Scornicești. 
Două vaci și-un tăuraș pasc liniștiți în mijlocul unei grămezi imense de gunoi menajer, undeva la marginea Lupeniului. Primul impuls, văzând săracele animale cum smulg tot felul de mizerii din maldărul de jeg, este de milă, apoi de scârbă. Pe fundalul peisajului post-apocaliptic, în față, două clădiri cu etaj par părăsite, fără acoperișuri și fără ferestre. În stînga, la doar cățiva metri, sunt niște dărăpănături de case vechi care par, totuși, locuite.
O cucoană vopsită roșcat-movuliu, între două vârste, iese val-vârtej pe ușa biroului unde se prelucrează cererile. Pare super ocupată și are încrustat pe chip acel aer de superioritate scremută pe care numai un funcționar al statului îl poate avea când dă ochi cu pulimea adunată într-o sală de așteptare. Am crezut că am deja halucinații, după numai două ore de așteptare. Dar nu, de pe badge-ul femeii chiar mă privește blând Maica Domnului. Realizez ce sfîntă minune mi se-arată dar nu știu cum să reacționez. În jurul meu nimeni nu pare să fi observat. Să mă pun în genunchi? Să-i pup mâna? Nu că n-am avea nevoie de-o minune, dar agnosticul din mine învinge. Nimic nu se va petrece aici, astăzi. Femeia observă privirea mea insistentă și-și întoarce badge-ul pe partea cealaltă. Da… o mai cheamă și Marilena Nuștiucum, clar nu o să facă ceva, doar speră, și ea alături de noi, ca o minune să se pogoare din ceruri. 
Am fost la Rex în Bienne să vedem The Favourite, unul dintre cele două filme date drept “favorite” la Oscarul pentru cel mai bun film de anul ăsta. Celălalt este Roma, produs de Netflix, filmat alb-negru, pe care l-am văzut acum câteva săptămâni și despre care tot ce am putut spune a fost “superb”, insuficient pentru o recenzie pe blog. Dar dincolo de lipsa mea de cuvinte filmul merită văzut și cred că are șanse reale să câștige Oscarul cel mare.
APort 