Să zicem că te interesează ceva anume și cauți pe net, folosind un oarecare motor de căutare. Toți facem asta, nu? Te uiți pe-un site, te muți pe altul, poate chiar cumperi ceva. Să zicem, de exemplu, că te-ai uitat după o banală cămașă. Câteva ore mai încolo, dacă intri pe Facebook, o să constați cu surprindere că te împiedici la tot pasul de reclame la… cămăși. Dar stai un pic, păi de unde până unde, tu nu ai folosit deloc FB in căutările tale după cămăși! Cum naiba de s-a întâmplat coincidența ? A doua zi te uiți după altceva, să zicem că de data asta te interesează un televizor nou. Surpriză, doar câteva minute mai târziu, FB îți ghicește din nou gândurile. Ți-a instalat Mark Zuckerberg microfoane și camere video în sufragerie? Evident că nu, asta ar fi ilegal. Continue reading “Mark’s Secret Crush”
I see you (2)
S-au așezat la aparatele pentru fesieri și stau acolo de vreo 15 minute. Se mai schimbă între ele din când în când – una trebuie să-și strângă picioarele luptând cu aparatul, cealaltă, dimpotrivă, luptă din greu să și le răsfire. Blonda nu se omoară cu exercițiile, face câteva repetări fără vână între sesiunile de selfie-uri. S-a pozat deja din toate pozițiile, de jos, din lateral, de deasupra capului. A pus-o pe prietena ei să o filmeze în timp ce lucrează, după ce și-a aruncat pletele peste umăr și și-a împins pieptul, provocator, în față. Zâmbește cum poate, cu fața semiparalizată, pompată cu botox dincolo de limita la care expresivitatea e încă posibilă. De-aia e mai greu să mă prind de unde vine, ar putea fi de oriunde, dar e clar că vine de prin Balcani. Cealaltă, în schimb, e mai naturală, mai ușor de recunoscut, așa că nu-mi pot stăpâni, din nou, gândul acela… Par românce, al naibii să fiu dacă nu par românce… Continue reading “I see you (2)”
Nabucco
Trebuie să spun de la bun început că nu sunt amator de operă. Dar când se montează, la Bienne, Nabucco de Verdi și premiera e la Palais des Congrès trebuie să mergi, n-ai de-ales. E un eveniment imens pentru un oraș care nu-și permite o orchestră simfonică întreagă – așa că o împarte cu vecinii din Solothurn – iar impresionantul cor al orașului, vechi de 100 de ani, este 100% format din amatori (care probabil că s-au mai schimbat între timp). Dacă până și noi, de 5 ani pe-aici, știm pe cineva care va fi pe scenă în seara asta vă dați seama cât de important e acest eveniment… Ca să vă faceți o idee despre Bienne, Tulcea e de patru ori mai mare. Apropo de asta, acum cinci ani, auzindu-ne vorbind românește pe stradă, în Berna, ne-a oprit o cucoană foarte simandicoasă, mutată în Elveția de foarte mulți ani, care, când a auzit că vrem să ne mutăm în Bienne a strâmbat din nas ușor dezamăgită rostind, pe un ton afectat: “Dragă, dar nu… vă rooog… nu vă duceți acolo! E ca și când v-ați muta la… Urziceni!”. Continue reading “Nabucco”
Inimi cicatrizate
Puține lucruri sunt mai greu de privit decât povestea tristă a unui om foarte bolnav căruia i se irosește poate singura șansă de a supraviețui cu un tratament complet greșit. Și despre asta este filmul lui Radu Jude, despre lupta pentru viață a unui tânăr evreu bolnav de tuberculoză osoasă, internat într-un sanatoriu de la malul mării. Este, în același timp, și o parabolă despre societatea la fel de bolnavă a României (și a Europei) anilor ’30, care încearcă să se trateze de boli reale sau închipuite cu mult lăudatul panaceu al naționalismului, avându-i ca “doctori” pe Hitler, Mussolini sau autohtonul Corneliu Zelea Codreanu. Va trebui să vedeți filmul pentru a afla povestea tânărului evreu. Nu vă va fi ușor, cum ziceam, căci Jude îi refuză spectatorului orice concesie de la atmosfera noir a scenariului sau a cinematografiei. Cât despre felul în care demonii naționalismului au vindecat Europa sau au salvat România sunt convins că știți deja. Continue reading “Inimi cicatrizate”
Săptămâna patimilor
Trei porți sunt deschise pentru zborul Wizzair spre Budapesta și de cinci minute nu s-a mai apropiat nimeni de ele. În stânga, o singură poartă preia bagajele celor care merg spre București. O coadă imensă taie complet în două sala largă a aeroportului din Basel. Deh, Wizzair e firmă ungurească, zice o voce enervată din spate. De fapt n-a zis ungurească, a zis altfel, mai urât. Un pic mai în față, o puștoaică sumar îmbrăcată pare să fi venit la aeroport însoțită de ambii bunici. Doar că genul de tandrețuri de care se bucură din partea amândurora înlătură imediat posibilitatea de a fi rude. Ei par desprinși din show-ul “Fermier caut nevastă”, varianta franțuzească. Sper, măcar, să aibă 18 ani (ea, că ei au, fiecare, de trei ori pe-atât). N-ar fi singura pereche ciudată (sau mènaje à trois) din coada de la check-in. Continue reading “Săptămâna patimilor”
Stairway to Heaven
Te-ai săturat de traficul infernal din București? Atinge firele-alea și-ai scăpat…
De prin București
Mi-a sărit sufletul și-am crezut că avionul a aterizat pe lângă pistă. Apoi m-am gândit că o fi făcut, naibii, pană de cauciuc din șocul aterizării. A fost, cred, cea mai lungă și zguduită frânare pe care-am trăit-o vreodată la o aterizare. Într-un final am realizat că de vină este, cel mai probabil, calitatea pistei aeroportului Otopeni. Vechiul terminal de sosiri arată deplorabil, toate sunt neschimbate de cel puțin șase ani, curățenia este foarte aproximativă iar bagajele au început să curgă pe bandă abia după 45 de minute, record absolut. La biroul de închirieri auto nu era nimeni – ce mai contează cinci minute – iar mașina a fost, ca de obicei, altceva decât am comandat – ceva mai prost, evident… Traficul spre oraș a fost un coșmar mai mare decât îl știam (e cu fiecare vizită mai mare). Continue reading “De prin București”
Dulce-amărui (Dolunay)
E frumoasă rău, a naibii, ca absolut toate eroinele principale ale telenovelelor turcești (și să tot fi văzut vreo 20 de minute, puse cap la cap, din vreo trei seriale diferite). Aflu, pe scurt, de la maică-mea că cică știe și să gătească, deși, serios, cui i-ar păsa? Tipul i-a făcut un ceai și cam bate apa-n piuă de vreo cinci minute, de când am intrat eu în sufragerie. Nu-i e clar deloc ce vrea, temporizează în așteptarea pauzei de publicitate, probabil că se uită mult la meciurile lui Mircea Lucescu deși ar fi exact momentul să atace. O chimie incertă se dezvoltă între ei și, încă neadaptat complet la ritmul bizantin al vieții, decid să-mi manifest nerăbdarea. “O pupă odată sau mă duc să fac un duș?”. “A, nuuu, mai dureaaază…”, vine replica maică-mii. “Ce episod e?”. “60, cred…”
Aha! Sunt convins, vă dau în scris că, până la urmă, o s-o pupe. Dar ca să iasă un happy-end rezonabil, chiar și după standardele turcești, ar fi preferabil să se întâmple înainte s-ajungă dulcica aia la menopauză.
Peppermint
Arnold a îmbătrânit, cred că are deja vreo trei operații pe inimă și, mai rău, a mai fost și guvernator din partea republicanilor. Jean-Claude Van Damme probabil că încă mai face filme la care nu se uită nimeni deși ar putea, cu fața aia, să facă niște șpagate mai degrabă pentru campaniile împotriva consumului de alcool. Steven Seagal și-a luat cetățenia rusească și-l pupă-n cur pe Putin nu pentru că așa-i zen ci mai degrabă ca să scape de acuzațiile de agresor sexual. Oricum nu se mai uita nici dracu la filmele lui de categoria a ț-șpea în care arată mai mult ca un Piedone îmbibat în votcă decât ca un mare sensei. Cine-a mai rămas? Poate Bruce Willis, deși, la vârsta lui, nu mai e deloc așa de greu de ucis, ar putea să rezolve problema o banală gripă. Continue reading “Peppermint”
Activism de supermarket
Un Zinfandel de California, unul dintre vinurile cele mai apreciate ale americanilor, e redus 50% de vreo săptămână la unul dintre marile supermarketuri din Bienne. La 7.95 franci sticla e chilipir curat, căci vinul chiar nu-i rău, l-am încercat acum ceva vreme. Ar fi trebuit să se evapore rapid de pe rafturi și totuși nu se întâmplă, poate datorită admirabilului obicei elvețian de a cumpăra ceea ce se produce prin vecini sau poate, de ce nu, pentru că s-au dus vremurile când tot ce era american era cool și se cumpăra ca pâinea caldă în Elveția sau în Europa, în general.
Trec și eu peste micul sector al vinurilor americane, trec, cu regret, și peste marea zonă a vinurilor italienești și mă duc să cumpăr licori făcute în Franța sau în Spania, că românești nu există. E modul meu tăcut de a protesta împotriva derapajelelor politicii americane de când la Casa Albă s-a instalat Donald Trump sau a derivei naționaliste a italienilor, care au adus la putere Liga Nordului a lui Matteo Salvini. Nu sunt singurele exemple. După același principiu, evit produsele britanice pentru că sunt convins – ca și majoritatea propriilor lor cetățeni – că se pot descurca mai bine fără banii consumatorilor europeni. Am migrat de la Apple Music la Spotify, închiriez filme de pe Swisscom in loc de iTunes și trec automat pe lista mea neagră orice firmă care-și face reclamă pe Antena 3 sau România TV. Continue reading “Activism de supermarket”
APort 