S-au așezat la aparatele pentru fesieri și stau acolo de vreo 15 minute. Se mai schimbă între ele din când în când – una trebuie să-și strângă picioarele luptând cu aparatul, cealaltă, dimpotrivă, luptă din greu să și le răsfire. Blonda nu se omoară cu exercițiile, face câteva repetări fără vână între sesiunile de selfie-uri. S-a pozat deja din toate pozițiile, de jos, din lateral, de deasupra capului. A pus-o pe prietena ei să o filmeze în timp ce lucrează, după ce și-a aruncat pletele peste umăr și și-a împins pieptul, provocator, în față. Zâmbește cum poate, cu fața semiparalizată,  pompată cu botox dincolo de limita la care expresivitatea e încă posibilă. De-aia e mai greu să mă prind de unde vine, ar putea fi de oriunde, dar e clar că vine de prin Balcani. Cealaltă, în schimb, e mai naturală, mai ușor de recunoscut, așa că nu-mi pot stăpâni, din nou, gândul acela… Par românce, al naibii să fiu dacă nu par românce… Ca de fiecare dată, mă lupt să reprim gândul ăsta, care vine întotdeauna însoțit de un sentiment amestecat de curiozitate și penibil.

Aștept pe un fotoliu de lângă recepție și-mi verific telefonul. Fetele sunt la câțiva metri de mine, și-au lăsat telefoanele pe măsuța micuță din fața mea. Tresar atunci când o aud pe una dintre ele zicând “Auzi!?!?!”. Nu era pentru mine, dar fără îndoială reacția mea nu i-a scăpat șatenei. Mă privește, intens, drept în ochi… I see you…