După ce am văzut “Sieranevada”, filmul din 2016 al lui Cristi Puiu,  am fost tentat să recitesc ce am scris acum câteva luni despre “Bacalaureat”-ul lui Mungiu dar m-am abținut, de teama auto-plagiatului (n-aș vrea să fiu eu prima victimă dovedită a acestui fenomen de masă). Mi-am adus aminte, gândindu-mă la recenzia asta, și de “Toată lumea din familia noastră” a lui Radu Jude. Am impresia că au folosit același apartament pentru filmări sau cel puțin aceeași bucătărie, bucătăria primordială a filmului românesc din noul val. Și nu întâmplător, căci bucătăria strâmtă de bloc comunist a devenit noua vatră a poporului român, după ce aia de la sat a căzut naibii de tot în paragină și a fost abandonată admiratorilor desueți ai lui Fuego.

Continue reading “Sieranevada” →

Baywatch e un film mișto. Ușurel, de vară, cu mulți actori fit în costume de baie. Bun… Ăăăă… OK… Deci… Nu-i de-ajuns pentru un post, nu? Am pus și o poză. Mmm? Tot nu-i de-ajuns?

Biiine! Mai scriu!

Păi încă de pe vremea serialului în care au jucau Pamela Anderson și ăilalți de nu mai știe nimeni cum îi cheamă mă întrebam cum e posibil ca cineva care aleargă atât de încet să poată fi selecționat pentru un post de salvamar. Mai ales Pamela. Se mișca întotdeauna cu încetinitorul. Vreo 25 de episoade din totalul de 242 trebuie să fi fost numai cu Pamela alergând/plutind felină spre apă. Până la urmă nu era niciun impediment în toată treaba asta – și nu am auzit pe cineva să protesteze – mai ales că eventualele victime  uitau să se înece numai uitându-se la ea cum vine. Ca să evite accidentele chiar și cei din fața televizoarelor urmăreau scena cu gurile căscate și berile undeva uitate la jumătatea distanței, dând din cap aprobator în același ritm cu… cu… în fine, cu alergarea, să zicem. Continue reading “Baywatch” →

După multiple căutări pe net pentru a afla o metodă legală prin care poți să vezi sau să cumperi filme românești am ajuns la concluzia că singura opțiune este să cumperi CD-urile originale. Și cum am fost la București acum două săptămâni m-am dus la Cărturești Carusel pe Liscani și am plecat de acolo cu toate filmele de care auzisem sau citisem că sunt bune.

O primă observație: oferta este foarte limitată. Găsești, absolut justificat dealtfel, colecția BD-urilor sau genialele ecranizări după Caragiale. Dar filmele noii generații a cinematografiei românești lipsesc în marea lor majoritate. Chiar nu pricep de ce librăria Cărturești preferă să aibă pe rafturi filme de propagandă precum cele “istorice” ale lui Sergiu Nicolaescu sau fanteziile care au creat probabil curentul dacologilor de astăzi, dar nu și un portofoliu mai consistent din filmele cinematografiei românești contemporane, unanim recunoscută de critica de film internațională. Continue reading “Polițist, adjectiv” →

E vineri, a început weekend-ul, am avut o săptămână foarte intensă la birou și marți zbor acasă, la București. Așa că ideea de a vedea un film românesc a venit aproape de la sine. Am luat la rând filmele pe care nu le-am găsit pe netul nostru ultima dată când am vrut film românesc: Sieranevada nu, Câini nu, pe următoarele le-am văzut deja – voila! – prima opțiune disponibilă a fost “Două lozuri”, o comedie în regia lui Paul Negoescu, după un scenariu inspirat din “Două loturi”, nuvela lui Caragiale.

Copil fiind, am iubit din tot sufletul seria BD-urilor sau încurcăturile olteanului suprem în “Nea Mărin miliardar”. Mai aproape de zilele și vremurile noastre am savurat “Filantropica” lui Nae Caranfil sau “Concertul” lui Radu Mihăileanu, asta ca să amintesc numai ce-mi trece prin minte acum, la prima strigare. Nu sunt vreun mare cunoscător în materie de cinema iar memoria deja îmi joacă feste, așa că e posibil să fi uitat filme de referință. Dar “Două lozuri” mi s-a părut că se trage direct din tradiția excepționalelor ecranizări după schițele și piesele de teatru ale lui Caragiale din perioada interbelică sau imediat de după al doilea război mondial. Continue reading “Două lozuri” →

Am vrut să vedem “Moonlight” în seara asta dar pe iTunes poți momentan doar să-l pre-comanzi așa că trebuie să mai așteptăm. Am ales “The accountant”, un fel de “The mechanic” mai pentru finanțiști, cu Ben Affleck în loc de Jason Statham și cu o notă IMDB ușor mai mare, aș zice că în concordanță cu poziția respectivelor meserii pe piața muncii.

Prima observație, tristă din păcate, are legătură cu închirierea propriu-zisă de pe iTunes. În general marile producții hollywoodiene sunt subtitrate în mai toate limbile civilizate, mai ales că ele rulează, înainte de a ajunge pe iTunes, în cinematografe cam de peste tot.  Ei bine, nu e prima dată când constat că, în lunga listă a limbilor în care există subtitrare, româna lipsește. Bulgara este, ucrainiana este, limba română nu. Singura explicație logică este că au atât de puțini clienți români încât nici măcar nu se mai deranjează să adauge româna în listă, deși subtitrarea există căci filmul a rulat deja în cinematografele noastre. Nu se uită românii la filmele astea? Continue reading “The accountant” →

Am văzut “Bacalaureat” și, fir-ar al naibii, mi-a plăcut. Aș prefera să nu-mi placă filmele lui Mungiu. Să mă plictisească, să mi se pară absurde, să nu înțeleg de ce trebuie să faci un film cu un astfel de subiect, să nu accept că țesătura aia complicată de trăiri și sentimente ar putea avea vreodată vreun echivalent în realitate. Filmele lui zgârmă în banalitatea gri a vieții noastre  pentru a scoate la iveală stridente explozii de culoare. Personajele lui Mungiu suferă și își trăiesc  complicitățile complicate în spațiul claustrofob al vreunei bucătării de bloc ceaușist iar lipsa de spațiu le limitează perspectivele. Deși pare o lume în care aparent totul se poate cumva aranja, lumea din “Bacalaureat” este, pănâ la urmă, o lume lipsită de speranță, în care cel mai bun happy end posibil este mioritica acceptare.

Finalul filmului este suficient de onest cât să nu ne promită ceva. Va trebui ca și noi, spectatorii, să trăim cu asta.

Imediat după ce am văzut filmul ăsta, nu știu de ce dar mi-am adus aminte de “Undeva, cândva” (“Somewhere in time” în varianta originală), un film american de prin 80 în care Steve Reeve (primul Superman, ăla adevăratul, pentru ăștia mai tineri) călătorește în timp pentru a-și întâlni dragostea, pe Jane Seymour (a jucat în “Doctor Quinn”, măi puștilor!). În fine, la vremea respectivă aveam vreo 13 ani și a fost, cred, prima actriță de care m-am îndrăgostit. În adâncul sufletului încă mai cred că merită să te întorci 40 de ani în timp ca s-o cunoști pe Jane Seymour tânără deși dacă nimerești înapoi în România lui Ceaușescu nu cred să apuci s-o întâlnești (înainte să te salte securiștii) nici măcar pe Stela Popescu, deja trecută probabil de 60 de ani la vremea aia.

Continue reading “Passengers” →

Intenționam să mergem la alt film dar o eroare pe site-ul Cinedom-ului de la Tissot Arena din Bienne ne-a făcut să cumpărăm bilete la un film dublat în germană. Așa că ne-am luat banii înapoi pe bilete și am plecat cu popcorn-ul și sticlele de cola la singurul cinematograf din oras în care rula un film american nedublat în franceză sau germană.

S-a întâmplat să fie “Hidden Figures”, un film despre eroii tăcuți ai luptelor pe care America anilor 60-70  le purta împotriva  Uniunii Sovietice pentru cucerirea spațiului cosmic și împotriva ei înseși, căci discriminarea rasială era încă o realitate stridentă iar minoritatea neagră lupta din greu pentru drepturile sale civile. Continue reading “Hidden Figures” →

 Producătorii “La La Land” au știut probabil de la început că o sa fie un film mare, de fapt cred că au simțit și au hotărât în acelasi timp. Filmul revendică, respiră siguranța de sine a superproducțiilor americane în cel mai tradițional mod cu putință. Și, fără îndoială, este un mare succes, cu momente cinematografice superbe, adeseori emoționante. Cumva, de-a lungul filmului, între momentele astea, am trăit cu sentimentul că regizorul pierde povestea din mână, că intensitatea scade până aproape să-și piardă spectatorul. Continue reading “La La Land” →

Am văzut “Aferim!”, un film românesc foarte, foarte bun. M-a izbit aerul de actualitate al poveștii, al dialogurilor, al atitudinilor, uneori chiar al decorurilor. Mi-e teamă că nu regizorul s-a inspirat din realitate cât realitatea a rămas pe alocuri neschimbată din 1835 și pană astazi, cu bune, cu rele și cu multe ce-or fi fost cândva bune dar între timp lumea din jurul nostru s-a schimbat – deci tot rele, până la urmă…
Vă recomand filmul, e poate cel mai autentic și onest film despre viața țăranului român de la Moromeții încoace. În plus, e incredibil de bine făcut din punct de vedere tehnic. Sunet de film american, imagini frumoase, bun control al poveștii, totul impecabil documentat.
Ca orice film românesc e, din păcate, greu de găsit și e imposibil sa plătești pentru a-l obține legal pe internet. Poate că și asta se va schimba cândva.

Trailer-ul filmului aici