Polițist, adjectiv

După multiple căutări pe net pentru a afla o metodă legală prin care poți să vezi sau să cumperi filme românești am ajuns la concluzia că singura opțiune este să cumperi CD-urile originale. Și cum am fost la București acum două săptămâni m-am dus la Cărturești Carusel pe Liscani și am plecat de acolo cu toate filmele de care auzisem sau citisem că sunt bune.

O primă observație: oferta este foarte limitată. Găsești, absolut justificat dealtfel, colecția BD-urilor sau genialele ecranizări după Caragiale. Dar filmele noii generații a cinematografiei românești lipsesc în marea lor majoritate. Chiar nu pricep de ce librăria Cărturești preferă să aibă pe rafturi filme de propagandă precum cele “istorice” ale lui Sergiu Nicolaescu sau fanteziile care au creat probabil curentul dacologilor de astăzi, dar nu și un portofoliu mai consistent din filmele cinematografiei românești contemporane, unanim recunoscută de critica de film internațională. Mă îndoiesc sincer că dacologii mai mult comentatori pe net decât cititori au călcat vreodată în vreo librărie Cărturești sau că, de partea opusă, tinerii pe care-i vezi mereu prin librărie ar fi interesați de filmul “Mihai Viteazul”. Oricum, oferta redusă trădează de fapt o cerere limitată despre care am mai scris – românul a rămas cu obiceiurile vremurilor în care “nu se găsea” așa că pirateria era singura variantă. Mai nou se mai și găsește dar haiduceala, obicei prost dealtfel, a rămas o opțiune aproape normală de care aproape nimeni nu se jenează, deși ne sabotăm singuri valorile pentru un căștig infim.

Dar revenind la subiect, aseară am văzut “Polițist, adjectiv” al lui Corneliu Porumboiu, un film lansat în 2009 dar pe care noi abia acum l-am văzut. Deja eram familiari cu atmosfera filmelor românești ale noii generații. În PA decorul sumbru, mizeria și sărăcia, sictirul și blazarea sunt, in opinia mea, o secțiune chirurgical exactă prin realitatea societății românești de astăzi (și cu atât mai valabile  pentru Vasluiul anului 2009, presupunând că ceva s-a schimbat în Vaslui de atunci). Subiectul și personajele sunt în mediul lor, în lumea aceea gri și strâmtă care le blochează orice perspectivă și de unde nu numai că ei nu pot ieși fizic dar nici măcar aspirațiile nu au vreo șansă să evadeze. Atmosfera dealtfel atât de des reproșată de către mulți spectatori ai filmelor românești. Lucruri pe care le văd fără să le bage în seamă în realitatea de fiecare zi dar care îi deranjează atunci când le văd pe ecran. Sau poate că doar nu vor să le mai vadă și pe ecran…

Cea mai mare parte a filmului are ritmul curgerii timpului într-o instituție de stat din Vaslui, unde se și întâmplă acțiunea. Lungi urmăriri pe străzi de la periferie, așteptare, amânări… Dar printre momentele astea Porumboiu reușește să includă momente extraordinar de intense, de dense din punct de vedere cinematografic. Unul dintre ele este cina lui Cristi acompaniată obsesiv de melodia Mirabelei Dauer. O scenă superb filmată, cu o atenție extraordinară pentru detalii, cu tensiune și suspans dezamorsate inteligent pentru a nu distrage atenția spectatorului de la narațiunea principală.

Iar finalul vine, îl simți cum se construiește, îl aștepți cu nerăbdare. Și este excepțional. Poți simți tensiunea înfruntării dintre Cristi și șeful lui, personaj perfect construit pentru a personifica autoritatea, o autoritate care devine cu atât mai rigidă și mai agresivă cu cât este provocată. Simți, în spatele argumentației cu pretenții intelectuale, mârâitul amenințător al torționarului și orgoliul celui care nu acceptă ca cineva să-i pună la îndoială poziția. Iar înghesuit în lumea aia mică, Cristi nu are scăpare.

Nu exista happy end într-un film românesc. Regizorii buni știu asta. Finalul din “Polițist, adjectiv” este brutal. Ca și când autorul ar fi vrut să ne curme suferința și să ne impiedice să ne facem speranțe deșarte. Căci nu există speranță în lumea aia.