Am văzut “Bacalaureat” și, fir-ar al naibii, mi-a plăcut. Aș prefera să nu-mi placă filmele lui Mungiu. Să mă plictisească, să mi se pară absurde, să nu înțeleg de ce trebuie să faci un film cu un astfel de subiect, să nu accept că țesătura aia complicată de trăiri și sentimente ar putea avea vreodată vreun echivalent în realitate. Filmele lui zgârmă în banalitatea gri a vieții noastre pentru a scoate la iveală stridente explozii de culoare. Personajele lui Mungiu suferă și își trăiesc complicitățile complicate în spațiul claustrofob al vreunei bucătării de bloc ceaușist iar lipsa de spațiu le limitează perspectivele. Deși pare o lume în care aparent totul se poate cumva aranja, lumea din “Bacalaureat” este, pănâ la urmă, o lume lipsită de speranță, în care cel mai bun happy end posibil este mioritica acceptare.
Finalul filmului este suficient de onest cât să nu ne promită ceva. Va trebui ca și noi, spectatorii, să trăim cu asta.
APort 