La La Land

 Producătorii “La La Land” au știut probabil de la început că o sa fie un film mare, de fapt cred că au simțit și au hotărât în acelasi timp. Filmul revendică, respiră siguranța de sine a superproducțiilor americane în cel mai tradițional mod cu putință. Și, fără îndoială, este un mare succes, cu momente cinematografice superbe, adeseori emoționante. Cumva, de-a lungul filmului, între momentele astea, am trăit cu sentimentul că regizorul pierde povestea din mână, că intensitatea scade până aproape să-și piardă spectatorul. Dar am realizat, spre final, că asta dă valoare și credibilitate poveștii, că până la urmă filmul urmărește fidel viața personajelor, trăind banal de la un eveniment la altul, de la un succes la altul.
Actorii joacă excelent, probabil ca ea și-a adjudecat deja, cu autoritate, Oscarul de anul ăsta. Singurul moment în care am fost un pic dezamăgit a fost cel al dansului din parc, unde comparația dintre Fred Astaire și Ryan Gosling vine natural, probabil că se conta pe asta. Diferența dintre cei doi este, însă, astronomică. Gosling e tehnic aproape, se vede că a muncit, dar îi lipsește talentul, bucuria, entuziasmul și profesionalismul predecesorului său. Până și coregrafia e ușor blazată.

Finalul, însă, e o capodoperă și face filmul memorabil. Secvențele acelui ultim recital de jazz rescriu povestea, o posibilă viață ce se derulează rapid, emoționant, frumos, către inevitabilul moment când muzica se termină, vraja dispare și viața redevine realitate banală.

Pleci de la film cu sentimentul că sunt întrebări la care nu vrei să raspunzi. Nu azi. Nu cu sunetul acela al pianului încă în minte.