Kazuo Ishiguro – Rămăşiţele zilei. Am avut norocul să nu fi văzut filmul, celebru şi el, înainte să citesc cartea. Povestea, absolut superb scrisă, este cea a unui majordom englez cu clasă, a cărui lungă carieră a fost construită aproape obsesiv în numele unei demnităţi scrobite, care pretinde şi îşi asumă ceva din aerul aristocratic al familiei pe care o slujeşte. Dar timpul şi vremurile sapă la temelia acestei fundaţii iar eroul nostru e nevoit să se întrebe dacă simţul datoriei, devotamentul său rigid, convenţiile sociale ale epocii nu i-au servit cumva drept pretext pentru reprimarea unor sentimente pe care nu ştia cum altfel să le înfrunte. Când până şi nobilul său stăpân dezamăgeşte în faţa vremurilor complicate prin care trec se naşte firesc întrebarea dacă tot sacrificiul a meritat. Sau dacă mai poate fi folosit drept justificare pentru oportunităţile ratate. Continue reading “Ce cărţi (bune) am mai citit (1)” →

Mi se pare că în ultimii ani se scrie în românește din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine. Iar romanul lui Filip Florian, scriitor de care nu auzisem până am pus mâna pe “Toate bufnițele”, a fost o surpriză extrem de plăcută.

Am fost suprins încă de la început, căci nu credeam că se poate scrie atât de frumos despre lumea de dinainte de 1989 și despre haosul primilor ani ce au urmat căderii comunismului. Parcă mi s-a ridicat de pe ochi un văl prin care vedeam trecutul numai în gri, la fel ca aproape toți cei ce-au trăit acele timpuri. Poate pentru că toate au fost acum multă vreme sau poate pentru că pur și simplu amintirile ne-au fost pervertite între timp de prea multă ideologie și de prea mult fals ce ne inundă dinspre toate extremele sordide ale politicii noastre.

Redescoperi între paginile cărții o lume plină de culoare, de energie și de viață, ale cărei detalii mereu surpinzătoare reușesc să rezoneze în tandem cu propriile tale amintiri. Pot depune mărturie cu mâna pe inimă că exact așa am trăit atunci, cu bune și cu rele. Povestită cu har, până la urmă viața aia nici măcar n-a fost atât de rea, iar asta n-are legătură cu nostalgia ci ține mai degrabă de înțelepciunea cu care privești – și compari – lumile pe care-ai avut șansa să le cunoști. Continue reading “Filip Florian – Toate bufnițele” →

Întotdeauna am crezut că dictatura comunistă a fost mai apăsătoare în Albania decât la noi. Și probabil că regimul comunist albanez era, la sfârșitul anilor ’80, chiar mai izolat decât cel al lui Ceaușescu, complet înecat în stalinism primitiv și în propaganda militaristă idioată, deopotrivă orientată  împotriva americanilor și a rușilor. Dar după ce am citit “Palatul viselor” sunt un pic nedumerit. Încă îmi vine greu să accept că această carte a fost publicată în 1981. Mai mult decât atât, am aflat cu ocazia asta și că prima carte a lui Kadare pe care am citit-o, “Generalul armatei moarte”, a fost publicată în 1963, amănunt care mi-a scăpat la vremea respectivă. Mă îndoiesc că vreuna dintre aceste cărți ar fi putut fi publicată în România lui Gheorghiu-Dej sau pe timpul lui Ceaușescu… Cel mai probabil că la începutul anilor ’60 un astfel de manuscris i-ar fi adus autorului ani grei de temniță, dacă nu direct moartea. Și cum nu cred că cenzura albaneză era atât de mioapă încât să nu înțeleagă semnificațiile alegoriilor politice din scrierile lui Kadare, singura explicație plauzibilă este că regimul lui Enver Hodja era, într-o oarecare măsură, mai permisiv cu literatura decât cel al comuniștilor români. Continue reading “Ismail Kadare – Palatul viselor” →

“Dragi fanatici” este una dintre ultimele cărți publicate de Amos Oz, care din păcate ne-a părăsit în Decembrie anul trecut. E o colecție de trei eseuri despre fanatism și fanatici de toate soiurile, fie ei habotnicii tuturor religiilor, rasiștii – ei înșiși dovezi involuntare ale faptului că noblețea nu stă ascunsă în culoarea pielii, tot mai vocalii naționaliști extremiști de astăzi sau chiar cei ce sunt fanatici… antifanatici.

Recunosc că mi-a fost un pic teamă că această carte va știrbi cumva din admirația pe care o port scriitorului Amos Oz. Căci, gândeam eu, unui evreu israelian nu-i poate fi foarte ușor să rămână obiectiv vorbind deschis despre fanatism. S-a dovedit că temerea mea, alimentată doar de ignoranță, a fost complet neîndreptățită. Privind cu un ochi lucid la lumea ce-l înconjoară, Amos Oz vede în egală măsură fanaticii ambelor tabere și nu doar pe islamiștii radicali. Continue reading “Amos Oz – Dragi fanatici” →

Dezonoare este unul dintre cele mai bune romane pe care le-am citit în ultimii ani. Departe de mine gândul de a emite judecăți de valoare privind critica literară, însă dacă mi-ar cere cineva astăzi să numesc o capodoperă probabil că aș numi fără să ezit această carte. J.M. Coetzee a luat Man Booker Prize pentru acest roman și, patru ani mai târziu, premiul Nobel pentru literatură. Dezonoare trebuie să fi cântărit greu în decizia academiei suedeze.

Nu cred că sunt multe asemănări între Africa de Sud în primii ani post-apartheid și România post-comunistă. Dar cartea asta mi-a reamintit cumva acea perioadă sălbatică de după revoluție. Este povestea unei lumi divizate de puternice resentimente rasiale, care a demolat cu furie un trecut inuman și strâmb în aproape orice privință și încearcă să pună ceva în loc, fără să știe exact ce sau cum să o facă, privată fiind de legi și de autoritate. În poveste, lumea unui bătrân mascul alfa se prăbușește sub presiunea vechilor convenții sociale în timp ce, aproape într-o altă dimensiune, un nou (gen de) mascul alfa se impune, o ascensiune neîngrădită de nimic și care pare imposibil de oprit. Continue reading “J.M. Coetzee – Dezonoare” →

Am luat cartea de pe raft, am citit textul de prezentare de pe spatele coperții și am decis imediat că vreau s-o citesc. Este despre oameni care excelează într-un anumit domeniu și cum anume au ajuns la aceste performanțe. Ce trebuie să faci ca să fii cel mai bun, de exemplu, în șah sau în alergarea pe distanțe lungi? De ce e nevoie pentru a învăța ușor nenumărate limbi străine, pentru a-ți dezvolta o memorie prodigioasă sau o capacitate de concentrare excepțională?

Talent nativ, credeam eu înainte chiar să citesc vreun rând din cartea asta. Genele corespunzătoare, ar spune un om de știință, practic același lucru doar că în termeni tehnici. Perseverență, crede majoritatea, și e fără îndoială un concept nobil și foarte atrăgător – muncești, strângi din dinți, îți urmărești visul până la sacrificiu și reușești să devii cel mai bun, de multe ori împotriva unui bagaj genetic umil. “Niciodată munca n-o să poată învinge un talent natural înnăscut!” vor spune cârcotașii, văzând cât de ușor le e unora să compenseze ani întregi de perseverență și disciplină doar făcând ceea ce le vine natural, de nu știm unde… Continue reading “Rowan Hooper – Superhuman” →

Întâi s-a mirat nevoie-mare maică-mea, văzând cartea deasupra teancului de noi achiziții. După fiecare vizită acasă plec cu geamantanul plin pe jumătate de cărți, spre marea ei nemulțumire, pentru că vin la concurență cu zacusca, gemul și prăjiturile pentru nepoate. “Citești tu așa ceva? Mă mir…”. Femeie cu frica lui Dumnezeu, probabil că a sperat, o clipă, că oaia rătăcită și-a găsit drumul spre stână. Înapoi acasă (acasă acolo, de fapt aici – sincer să fiu nici nu mai știu unde-i mai acasă) am fost primit cu o combinație de amuzament și îngrijorare, căci nimeni nu poate ști vreodată cu ce metehne te întorci de la București. Arsenie Boca? Serios?!?!

Ca să fiu sincer, am luat cartea imediat ce-am văzut-o pe raft, mai ales c-am recunoscut numele Tatianei Niculescu, autoarea cărții “Mistica rugăciunii și a revolverului”, biografia lui Corneliu Zelea Codreanu. Întotdeauna am fost curios să aflu ce se ascunde de fapt în spatele legendei populare a lui Arsenie Boca, preotul călugăr făcător de minuni pentru care se pregătește canonizarea ca “Sfânt al Ardealului”. Mai mult ca sigur că nu împărtășeam același gen de curiozitate cu nenumărații săi admiratori. Continue reading “Tatiana Niculescu – Ei mă consideră făcător de minuni. Viața lui Arsenie Boca” →

“In a world deluged by irrelevant information, clarity is power.”

Este fraza de debut a noii cărți a lui Yuval Noah Harari în care analizează provocările globale ale societății umane actuale. Fără îndoială că asta caracterizează în primul rând lucrarea: claritatea cu care Harari reușește să desprindă, din noianul de informații, evenimente, actori și fenomene cu care ne confruntăm în fiecare zi ceea ce este cu adevărat important și ceea ce ne va influența destinul în viitorul apropiat. Nu e ușor să te înhami la așa o treabă, într-o lume în care diversitatea – de opinii, interese și viziuni – reprezintă regula de bază a discursului. E cu atât mai greu cu cât ne sunt împinse în față, în fiecare zi, nenumărate povești, într-un melanj disonant de adevăruri, fantasme și manipulări. Pe unele ne-am obișnuit să le credem de atâta vreme încât e greu să mai vedem lucrurile și altfel. Continue reading “Yuval Noah Harari – 21 de lecții pentru secolul XXI” →

Ordinea de zi nu este o carte despre actualitatea zilelor noastre, deși dacă ai schimba câteva nume din poveștile ei ai constata că aceleași lucruri se întâmplă, astăzi, în aceleași locuri. Nu este o carte de ficțiune dar nici carte de istorie nu este. Ar fi prea mult, poate, să o tratăm drept tratat de psihologie socială. Sincer, e foarte greu de spus ce este, deși e o lucrare remarcabilă. O istorie nuanțată și dramatizată a unor evenimente care au contribuit la poate cea mai mare catastrofă a umanității, deși ar fi putut să o prevină. Autorul ne prezintă câteva dintre momentele cheie care au marcat drumul lui Hitler de la ceea ce a început ca o greșeală electorală a poporului german la coșmarul global ce avea să devină. Realizezi, parcurgând paginile cărții, cât de ușor ar fi putut să schimbe istoria mici gesturi absolut normale, neînsemnate chiar. Cât de ușor – și în egală măsură cât de important – este să lupți împotriva unei infecții încă din fazele ei incipiente, fără a o lăsa să se dezvolte necontrolat, rezistentă la orice tratament. Continue reading “Eric Vuillard – Ordinea de zi” →