Ismail Kadare – Palatul viselor

Întotdeauna am crezut că dictatura comunistă a fost mai apăsătoare în Albania decât la noi. Și probabil că regimul comunist albanez era, la sfârșitul anilor ’80, chiar mai izolat decât cel al lui Ceaușescu, complet înecat în stalinism primitiv și în propaganda militaristă idioată, deopotrivă orientată  împotriva americanilor și a rușilor. Dar după ce am citit “Palatul viselor” sunt un pic nedumerit. Încă îmi vine greu să accept că această carte a fost publicată în 1981. Mai mult decât atât, am aflat cu ocazia asta și că prima carte a lui Kadare pe care am citit-o, “Generalul armatei moarte”, a fost publicată în 1963, amănunt care mi-a scăpat la vremea respectivă. Mă îndoiesc că vreuna dintre aceste cărți ar fi putut fi publicată în România lui Gheorghiu-Dej sau pe timpul lui Ceaușescu… Cel mai probabil că la începutul anilor ’60 un astfel de manuscris i-ar fi adus autorului ani grei de temniță, dacă nu direct moartea. Și cum nu cred că cenzura albaneză era atât de mioapă încât să nu înțeleagă semnificațiile alegoriilor politice din scrierile lui Kadare, singura explicație plauzibilă este că regimul lui Enver Hodja era, într-o oarecare măsură, mai permisiv cu literatura decât cel al comuniștilor români.

O imensă instituție a imperiului otoman culege de prin toate colțurile țării visele supușilor săi, aducându-le în Tabir Saray, uriașul palat din Istanbul unde acestea sunt înregistrate, selecționate și interpretate de către funcționari care trăiesc terorizați de teama că ar putea greși și ar putea fi pedepsiți. Imensul mecanism birocratic filtrează visele unui întreg imperiu pentru folosința politică a padișahului, pentru securitatea statului și a instituțiilor sale, pentru uneltirile diverselor tabere interesate de putere. Cei care cad cel mai adesea victime ale acestui teribil malaxor sunt chiar “visătorii” de rând, ale căror coșmaruri se transformă uneori în realitate.

Pe vremea sultanilor otomani, în lumea imaginată de Kadare, se poate să se fi numit Tabir Saray. Pe vremea lui Ceaușescu și a lui Enver Hodja s-ar fi numit Securitatea sau KGB sau mai știu eu ce nume or fi găsit albanezii pentru aparatul lor represiv care colecta nu visele ci vorbele subversive ale propriilor cetățeni. Sau, în sens invers, pentru a le picura în creieri, seară de seară și pe multe canale, propaganda de partid. Astăzi “Palatul viselor” ar putea fi poate sediul central al Facebook, cel ce colectează datele atâtor cetățeni pentru a le folosi mai apoi pentru a-i convinge să cumpere ceva anume sau să-și dea votul cuiva anume. Peste tot și în toate epocile aceiași oameni avizi de putere vor dori să se folosească abuziv de aceste unelte. Și nu pentru a ne face nouă visele mai frumoase ci mai degrabă pentru a ne adânci mai tare în somn.

O carte superbă, la fel de relevantă și astăzi.