Mi se pare că în ultimii ani se scrie în românește din ce în ce mai mult și din ce în ce mai bine. Iar romanul lui Filip Florian, scriitor de care nu auzisem până am pus mâna pe “Toate bufnițele”, a fost o surpriză extrem de plăcută.
Am fost suprins încă de la început, căci nu credeam că se poate scrie atât de frumos despre lumea de dinainte de 1989 și despre haosul primilor ani ce au urmat căderii comunismului. Parcă mi s-a ridicat de pe ochi un văl prin care vedeam trecutul numai în gri, la fel ca aproape toți cei ce-au trăit acele timpuri. Poate pentru că toate au fost acum multă vreme sau poate pentru că pur și simplu amintirile ne-au fost pervertite între timp de prea multă ideologie și de prea mult fals ce ne inundă dinspre toate extremele sordide ale politicii noastre.
Redescoperi între paginile cărții o lume plină de culoare, de energie și de viață, ale cărei detalii mereu surpinzătoare reușesc să rezoneze în tandem cu propriile tale amintiri. Pot depune mărturie cu mâna pe inimă că exact așa am trăit atunci, cu bune și cu rele. Povestită cu har, până la urmă viața aia nici măcar n-a fost atât de rea, iar asta n-are legătură cu nostalgia ci ține mai degrabă de înțelepciunea cu care privești – și compari – lumile pe care-ai avut șansa să le cunoști.
Frumoasă carte, dă-i o șansă și te va ajuta să-ți restaurezi propriile povești prăfuite ale tinereții.
APort 