-Da’ ştiu că s-au împuşcat ăia nu glumă, i-am auzit de dincolo!
-Păi film de Tarantino, ce vrei… îl mai ţii minte, nu? L-am văzut la cinema. Cu Brad Pitt, DiCaprio… ăla lung şi plictisitor. Acum am văzut doar jumătate din el şi mi s-a părut mai bun decît prima dată, probabil pentru că ştiam la ce să mă aştept.
-Parcă-mi aduc aminte ceva… Despre ce a fost?
-O poveste de la Hollywood, de prin 70…
-Cum o să fie din ’70? Brad Pitt nici nu era născut în 70!
-Povestea e din 70, nu filmul! Şi o să te dezamăgesc, dar Brad Pitt era născut în 70, probabil are 60 de ani… După o verificare scurtă pe google… E născut în 63!
-Da… eşti invidios, vrei să spui că-i bătrân.
-Toţi ăştia bunii îmbătrânim, dragă. Ce să-i faci, n-ai ce să-i faci…
Când am hotărât să ieşim cu orice preţ pentru că e duminică, mijlocul lui Martie şi e normal să stăm în natură, nu întinşi pe canapelele impregnate de prea multă iarnă şi distanţare socială, afară ploua uşor şi încă se mai simţea vântul turbat care ne-a ondulat toată noaptea, în acorduri horror de joagăr, jaluzelele metalice exterioare. În următoarele două ore de bănănăit pe străzile Bienne-ului intensitatea ploii avea să varieze între burniţă măruntă şi averse torenţiale, avea să se transforme într-o lapoviţă indecisă şi mai apoi în ninsoare de-a dreptul, doar pentru a se întoarce spre după-amiază la sentimente mai bune, la ploaia uşoară de la început. Când atmosfera a devenit mai transparentă am văzut cum creasta Jurei, deasupra oraşului, era complet albă, semn că sus a fost doar zăpadă tot timpul.
Şi când ne resemnasem deja cu hainele murate de pe noi şi eram aproape de casă cerul s-a eliberat ca prin minune şi a ieşit un pic de soare. Eram, întâmplător, în spatele noii clădiri extravagente a Grupului Swatch*, pe care mi-am propus de multe ori să o fotografiez dar n-am fost niciodată pregătit corespunzător.
Nu am fost nici astăzi, căci pozele sunt făcute cu telefonul, doar că mi-a plăcut lumina şi faptul că aproape nu erau oameni prin zonă, din motive de covid şi de vreme rea.
Nou sediul central al Swatch Group, creaţie a arhitectului japonez Shigeru Ban, este o omidă imensă care se întinde peste şosea şi se opreşte deasupra clădirii (tot noi) în care au fost amenajate muzeele Swatch şi Omega (pe care le recomand călduros, dacă ajungeţi aici). Ambele clădiri sunt construite pe structuri din lemn şi nu ştii ce să admiri mai întâi, arhitectura ireală sau tehnica excepţională a prelucrării lemnului.
În spatele muzeului, în spaţiul larg din faţa vechii clădiri a fabricii, a aterizat în siguranţă copia modulului Apollo 11 LM-5 Eagle, cel care în 1969 avea să ducă cu succes primul ceas elveţian Omega Speedmaster pe lună, la mâna lui Edwin Aldrin, căci Neil Armstrong era cât pe ce să rateze naibii întreaga misiune după ce şi-a uitat ceasul în modulul lunar. De atunci şi până astăzi evenimentul este evocat atât în campaniile de marketing ale marelui producător bienez cît şi în preţurile astronomice ale brand-ului.
Poate pentru că ceasurile Omega au ajuns acum 50 de ani pe lună şi l-au ajutat pe Daniel Craig să arate atât de convingător în rolul lui James Bond merită să plăteşti preţul calităţii orologeriei elveţiene. Dar uitându-mă la irealul fagure din lemn de deasupra străzii ce poartă numele fondatorului grupului Swatch, Nicolas G. Hayek, mă întreb dacă nu cumva creativitatea elveţienilor a ajuns chiar dincolo de Lună, la structurile extraterestre ale unor lumi în care toată lumea poartă Omega, Breguet, Blancpain, Longines, Tissot, Rado. Sau Swatch.
*Swatch este, probabil, cel mai mare grup de orologerie din lume, deţinând branduri precum Omega, Breguet, Jaquet Droz, Longines, Tissot, Rado, Certina, Mido, Hamilton, Swatch şi altele.
Astăzi a fost zi de referendum în Elveţia. Oricât de ciudat ar părea pentru vremurile astea, cetăţenii şi-au pus toţi măştile pe faţă şi s-au dus să voteze pentru (sau contra) interzicerii purtării vălului musulman în public. Iniţiativa, propusă evident de extrema dreaptă, va deveni lege, fiind votată cu peste 50% în mai toate cantoanele. Singurele excepţii, unde propunerea a fost respinsă, sunt zonele turistice, direct afectate, şi marile oraşe – Geneva, Basel, Zurich, Berna, practic singurele locuri din Elveţia unde ai putea vedea o femeie având faţa acoperită de voal. În cei aproape opt ani de când sunt aici am văzut femei voalate doar de două ori, prima dată în Geneva şi a doua oară în Zurich, de fiecare dată pe promenadele din jurul lacurilor, evident turiste cu dare de mână venite în Elveţia pentru aer, munţi, bănci şi ceasuri scumpe. În Bienne, oraş cu o minoritate musulmană semnificativă, probabil printre cele mai mari din ţară, nu am văzut niciodată o femeie purtând voal. Cu capul acoperit da, dar nu cu voal peste faţă. Statisticile federale arată că 80% dintre musulmani sunt nepracticanţi, procent similar celorlalte culte religioase din Elveţia. Aşa că interdicţia aste este doar o inutilă răbufnire de extremism şi o confirmare a unei atitudini islamofobe intens alimentate de propaganda conservatoare din social media. Culmea, de data asta extremele s-au aliat, pentru că iniţiativa a fost votată şi de către mulţi dintre cei cu vederi de stânga, sub pretextul emancipării femeii musulmane. Doar că, din nou, studiile din ultimii ani confirmă că femeile care poartă văl în Elveţia, cam 30 în toată ţara, o fac din convingere şi nu pentru că sunt obligate. Deci emancipare cu forţa. Consecinţele votului de astăzi vor fi limitarea, chiar şi fără efect, a libertăţilor unei minorităţi, o inutilă inflamare a spiritelor, mai ales în mediile cu orientări extremiste din ambele tabere şi, nu în ultimul rând, un mesaj către şeicii cu haremuri şi bani că nu mai sunt la fel de bineveniţi în Elveţia ca până acum.
Până una alta, purtătoarele de văl obligate să nu le mai poarte vor trebui să poarte măştile pe care toată lumea este obligată să le poarte.
După 38 de zile de la autorizarea primului vaccin anti-covid Elveţia raportează cu mândrie vaccinarea primilor 200 de mii de oameni. Israelul a trecut, între timp, de 4 milioane. Chiar şi România a trecut de 500 de mii, veste care mi-a produs un mic fior de mândrie patriotică. De ce Israelul a procurat mai mult de 4 milioane de doze, plus cele necesare pentru rapel, în timp ce Elveţia a primit doar 500 de mii rămâne o întrebare la care răspunsul nu e, probabil, nici uşor, nici comod. De ce Elveţia are 500 de mii de vaccinuri şi nu a livrat nici măcar jumătate e o altă întrebare interesantă. Cum numărul total al cetăţenilor majori şi nevaccinaţi din ţara cantoanelor este de 6,25 milioane, un calcul simplu ne spune că, dacă o ţin tot aşa, vor termina treaba în aproximativ 4 ani. V-am zis că m-am înscris deja pe platforma online covid19, acum stau şi mă întreb dacă e suficient. Poate ar trebui să verific dacă în Elveţia lucrului super-bine făcut – dar care se pare că dureaaază – nu cumva s-au deschis deja înscrierile pentru vaccinările versiunilor covid21, covid22, covid23 şi, evident, covid24, asta presupunând că n-or fi şi versiuni cu bis între ele.
Doresc şi pe această cale să-i urez multă sănătate mamei mele, că o să mai dureze, se pare, până ne vedem.
Nişte prieteni de-ai noştri, mari amatori de ski, care s-au mutat pentru pasiunea lor aproape de Verbier, una dintre cele mai de fiţe staţiuni elveţiene, ne-au trimis deunăzi, plini de invidie amestecată cu admiraţie, un filmuleţ cu un schior român alergat de un urs pe o pârtie din Predeal. Oricât de pregătiţi ar fi elveţienii, e clar că urşi să te-alerge n-au. Alt nivel de calitate la adrenalină, frate! Priceless! cum ar zice englezul.
Păi una e să te duci singur în gura covidului la coadă la telecabină, la Verbier la fel ca la Predeal, fără să ştii clar înainte de o săptămână dacă l-ai luat sau nu, şi cu totul altceva e să alergi la vale pe schiuri, liber şi cu ursul după tine, conştient că depinde doar de îndemânarea ta dacă ajungi sau nu la reanimare, legat la un ventilator care oricum e deja ocupat.
Zgomotul m-a smuls brutal din cel mai dulce somn. Cred că şi visam ceva mişto, dar m-am trezit aşa de repede că n-am apucat să trag după mine vreo amintire plăcută. Am avut nevoie de vreo zece secunde să înţeleg că pornise cineva o drujbă. După ce a fost clar că drujbistul nu-i la mine în apartament m-am liniştit brusc, iar în timp ce mă întindeam în pat am avut un sentiment aproape plăcut, familiar, de parcă mă trezisem la Buşteni. Serios, m-am simţit ca la noi la munte, pe valea Prahovei, Oltului, Jiului şi practic orice altă vale. Sau deal. Chiar mi-a răsunat în minte refrenul ăla cu “Cântă drujba, bat-o vina, de răsună Bucovinaaaa…”.
Şi totuşi, ce fac ăştia cu drujba în mijlocul Bienne-ului? Abia pe la prânz, după a treia teleconferinţă, am apucat să ies pe balcon, iar curtea interioară a complexului arăta ca un gater ambulant din Valea Doftanei (poftim, încă o vale). Doi tipi echipaţi regulamentar până-n dinţi se puseseră cu toate sculele pământului pe cele 3-4 sălcii bătrâne din părculeţ. Aveau drujbe, joagăre de mână, tot felul de ace, brice şi carice agăţate la centuri, o nacelă care le-ar fi permis, la o adică, să-mi tundă şi mie ficusul din living şi o rozătoare automată care transforma instant crenguţele subţiri în cel mai fin rumeguş. Crengile mai groase erau frumos aşezate într-o stivă separată, suficient lemn să scoată din iarnă o gospodărie pricopsită, mai ales că nu mai e iarnă de prin anii ’80. Sincer, duc dorul copacilor mei din curtea casei de acasă şi tânjesc după toaletările după ureche pe care le făceam în fiecare iarnă. Tăiam şi eu de unde credeam că-i bine şi nu doare, un fel de mani-pedi stîngace, doar până unde ajungeam, căci nici vorbă de nacelă, cel mult puneam un scaun pe masa mutată din foişor şi mă concentram să nu cad să-mi rup ceva. În ultima iarnă chiar aveam ceva rupt, un oscior la o mână, tot rupt e şi acum că nu s-a mai lipit, chipurile n-ar fi trebuit să-mi dau cu ciocanul peste ghipsul ăla. Dar să nu derapez de la subiect… oamenii ăştia nu tăiau unghii, tăiau mâini şi picioare cu totul. Săracii copaci, n-am văzut în viaţa mea atâta goliciune, mi-e teamă că la primăvară nu o să aibă cu ce să ne mai umple casa de mâţişori.
Abia într-un târziu am observat că de vizavi, perfect aliniate, periculos aplecate peste marginea clădirii, priveau spectacolul horror ciorile care până ieri locuiseră în sălciile hăcuite. Pe două dintre ele le ştiţi şi voi, din Home Office. Săracele, şi să vrea să lucreze de-acasă, acum n-au de unde.
Azi dimineaţă ne-am înscris online pentru vaccinare. Aplicaţia elveţiană este impecabilă – totul e clar şi simplu, eşti ghidat pas cu pas prin meniuri, sunt solicitate datele esenţiale pentru stabilirea priorităţii, la momentul la care am terminat de completat datele algoritmul decisese deja că suntem în grupa M. Cum pe site se precizează că momentan sunt locuri libere numai pentru grupa A (75+), am căutat să vedem ce înseamnă M-ul ăsta. Ei bine, suntem la categoria tineret-speranţe, la grămadă cu toţi adulţii sub 65 de ani care n-au afecţiuni cronice, nu stau împreună cu bătrâni şi pot lucra de acasă.
Vaccinarea începe abia mâine la Bienne, a fost nevoie de câteva săptămâni suplimentare pentru pregătire. Nu mi-e clar de ce centrele de vaccinare nu au fost gata înainte de omologarea primului vaccin şi nu au început să lucreze chiar de a doua zi. Deşi, cum ziceam, lucrurile sunt făcute cu simţ de răspundere, ceea ce pare să lipsească este acel sentiment al urgenţei. Poate că este doar impresia mea sau poate că ritmul este încetinit de numărul de vaccinuri disponibile în săptămânile şi lunile care vin. Vaccinul Moderna se fabrică şi în Elveţia, lângă Lausanne, asta ar trebui, teoretic, să ajute. Obiectivul autorităţilor este ca până-n vară să-i vaccineze pe toţi cei ce doresc să fie vaccinaţi. Din păcate sunt încă mulţi sceptici (47% în ultimul sondaj, din Noiembrie) şi la fel de mulţi antivaccinişti convinşi (28%).
Am văzut ieri şi prima ştire despre scăderea semnificativă a ratei de infectare în Israel, unde peste 20% din populaţie a primit deja prima doză de vacccin Pfizer. Este, cred, prima confirmare că am găsit calea spre ieşirea din criza asta. Avem nevoie de cât mai multe veşti bune de genul ăsta, căci numai aşa putem spera ca din ce în ce mai mulţi sceptici să se vaccineze. Noi ne-am lăsat deja sacoşa la coadă.
Am cules câteva imagini ale celor mai frumoase vitrine ale oraşului. Trecând pe lângă ele în plimbarea noastră de (aproape) fiecare seară, mai ales pe străduţele pietruite ale oraşului vechi, ai impresia că viaţa e aşa cum o ştii dintotdeauna, nimic nu s-a schimbat, nimic nu e în neregulă, e doar târziu şi magazinele s-au închis. Şi simţi cum vine Crăciunul.
Magazinul de ochelari al familiei….
pe care îl recomandăm oricui.
Un magazin de jucării de lemn din centrul vechi
O veche aganţie de turism
Farmacia din centrul vechi
Un magazin de suveniruri
O florărie…
la fel de frumoasă şi-n decembrie.
O urare pentru la anul.
Magazinul de tromboane şi (orice) alte instrumente muzicale.
Într-un mic sălaş, lângă acel oraş… Un magazin de vechi obiecte de artă din centrul vechi.
Intru pe străduţă cu mintea la ce vreau să cumpăr, de fapt încercând să mă conving să nu iau iar mult mai mult decât mi-am propus. Nu-mi iese niciodată, odată intrat în galeria pufuleţilor, eugeniilor, zacuştilor şi a vinului de Purcari, ca să numesc doar câteva chestii, n-ai cum să scapi doar cu o caserolă de mici şi-un salam de Sibiu făcut în Moldova. Numai de-ar mai avea marfă, că-s numai trei magazine româneşti în Elveţia şi înainte de sărbători cererea-i mare. Plus că Bienne e oraş de uvrieri cu mulţi emigranţi, deci şi destui români.
În faţa magazinului, la 30 de metri de mine, e parcat oarecum neglijent un impozant merţan roşu. Numărul de înmatriculare îmi sare imediat în ochi şi mă face să mă opresc în loc. B 2*5 BAN. Ban zici… Hmm… las că vin mai târziu, că văd că-i aglomerat.
Ne-am întors astăzi pe platoul de deasupra Bienne-ului pentru că ştiam că sus, la peste 1000 de metri altitudine, a nins. În oraş atmosfera a rămas gri toată săptămâna, deci speram ca sus să fie soare şi aproape că a fost, vreo cinci minute. În rest, trei ore prin tradiţionala ceaţă bieneză.
Dar plimbarea a fost un excelent exerciţiu fizic şi, în plus, am profitat să fac poze. Am prins vreo câteva fără ceaţă, cu pădurea acoperită de zăpadă.
Apoi am intrat din nou în ceaţă, şi-acolo am rămas până la sfârşit. Aici nu era foarte rău, încă vedeai ceva:
La un moment dat am avut noroc cu indicatorele şi cu drumul perfect curăţat pentru cele vreo patru ferme de pe platou, plus vreo trei cabane.
Fermele sunt foarte pitoreşti. Drumul le trece, practic, prin faţa caselor.
Aşa că ai şansa să te întâlneşti cu animalele lor, de obicei pisici şi vaci. Astăzi am avut noroc…
APort 