Fetele erau prea prinse în discuţie ca să le observe pe bătrânele pe lângă care trecuseră. Au fost, în schimb, atent studiate – cât de atent se poate la cei peste 80 de ani ai celor două doamne. Apoi am trecut noi pe lângă ele şi probabil că cele câteva cuvinte în română au fost auzite pentru că, imediat ce le-am depăşit, am auzit, cu voce acută, jumătate consternată şi jumătate îngrijorată, “Ils sont partout!!!”. Despre noi, românii, era vorba, căci noi eram cei ce invadaseră spaţiul vital al celor două bătrâne şi, probabil, al întregii Elveţii.

Mi-am adus aminte de povestea asta veche astăzi, când am avut, la rându-mi, impresia că oraşul s-a umplut brusc de români. La intrarea pe Nidaugasse un acordionist ţigan cânta Lambada, chinuindu-se din răsputeri să n-o dea-n manea. Vreo câţiva gură-cască se opriseră în jurul lui şi două domnişoare se apropiau mişcând lasciv din şolduri. Pentru o zi de sâmbătă asta s-ar fi tradus drept un succes rezonabil, doar că noi ştim bine că nu în asta se măsoară succesul în business-ul cu acordeoane pe stradă. Mai încolo, în faţă la Coop, un alt rapsod interpreta la vioară o şansonetă franţuzească, acompaniat de un alt acordionist. În cutia viorii, împinsă strategic doi metri în faţă, erau expuse vreo trei cd-uri cu înregistrările grupului, înconjurate de modesta recoltă a dimineţii, în monede de un franc. La magazinul românesc, unde m-am dus după cârnaţi olteneşti şi-un salam de Sibiu, unul dintre cerşetorii de curând apăruţi prin oraş m-a rugat să contribui la borcanul lui de tocană de legume, stârnind indignarea cu accent moldovenesc a vânzătoarei. Pe Kontrollstrasse, unde parchează de obicei audi-ul cu număr de Vâlcea, aproape ne-am ciocnit de un grup care vorbea tare în română, un tip ţinând pe după gât două domnişoare ce păreau docile, în ciuda hainelor provocatoare, menite să facă victime. Pe malul râului, sprijiniţi de balustrada de fier forjat, doi tipi fumau cu ochii-n soarele blând. Am auzit, în trecere, “nu frate, ăsta plăteşte, frate, nu-i problemă!”. Vizavi de Manor, zonă aglomerată sâmbătă dimineaţa, o tipă vorbea pe speaker, cu telefonul ţinut ca pe un microfon. “Nu, dragă, stai liniştit, în pat nu m-am făcut mai cuminte”... şi din păcate asta-i tot ce am putut prinde dintr-o discuţie ce părea extrem de interesantă.

În Manor, la etaj, în timp ce mă învărteam printre rafturile cu ţoale, mai mult ca să mă simt printre oameni decât ca să cumpăr ceva, cineva a strănutat, brusc şi din toţi rărunchii. Aproape instantaneu altcineva a strigat “Noroc!”, urare care m-a luat, în mod ciudat, complet pe nepregătite. Până la urmă, nu pentru un dram de noroc suntem toţi aici?