Apocalipsa ciorilor

Zgomotul m-a smuls brutal din cel mai dulce somn. Cred că şi visam ceva mişto, dar m-am trezit aşa de repede că n-am apucat să trag după mine vreo amintire plăcută. Am avut nevoie de vreo zece secunde să înţeleg că pornise cineva o drujbă. După ce a fost clar că drujbistul nu-i la mine în apartament m-am liniştit brusc, iar în timp ce mă întindeam în pat am avut un sentiment aproape plăcut, familiar, de parcă mă trezisem la Buşteni. Serios, m-am simţit ca la noi la munte, pe valea Prahovei, Oltului, Jiului şi practic orice altă vale. Sau deal. Chiar mi-a răsunat în minte refrenul ăla cu “Cântă drujba, bat-o vina, de răsună Bucovinaaaa…”.

Şi totuşi, ce fac ăştia cu drujba în mijlocul Bienne-ului? Abia pe la prânz, după a treia teleconferinţă, am apucat să ies pe balcon, iar curtea interioară a complexului arăta ca un gater ambulant din Valea Doftanei (poftim, încă o vale). Doi tipi echipaţi regulamentar până-n dinţi se puseseră cu toate sculele pământului pe cele 3-4 sălcii bătrâne din părculeţ. Aveau drujbe, joagăre de mână, tot felul de ace, brice şi carice agăţate la centuri, o nacelă care le-ar fi permis, la o adică, să-mi tundă şi mie ficusul din living şi o rozătoare automată care transforma instant crenguţele subţiri în cel mai fin rumeguş. Crengile mai groase erau frumos aşezate într-o stivă separată, suficient lemn să scoată din iarnă o gospodărie pricopsită, mai ales că nu mai e iarnă de prin anii ’80. Sincer, duc dorul copacilor mei din curtea casei de acasă şi tânjesc după toaletările după ureche pe care le făceam în fiecare iarnă. Tăiam şi eu de unde credeam că-i bine şi nu doare, un fel de mani-pedi stîngace, doar până unde ajungeam, căci nici vorbă de nacelă, cel mult puneam un scaun pe masa mutată din foişor şi mă concentram să nu cad să-mi rup ceva. În ultima iarnă chiar aveam ceva rupt, un oscior la o mână, tot rupt e şi acum că nu s-a mai lipit, chipurile n-ar fi trebuit să-mi dau cu ciocanul peste ghipsul ăla. Dar să nu derapez de la subiect… oamenii ăştia nu tăiau unghii, tăiau mâini şi picioare cu totul. Săracii copaci, n-am văzut în viaţa mea atâta goliciune, mi-e teamă că la primăvară nu o să aibă cu ce să ne mai umple casa de mâţişori.

Abia într-un târziu am observat că de vizavi, perfect aliniate, periculos aplecate peste marginea clădirii, priveau spectacolul horror ciorile care până ieri locuiseră în sălciile hăcuite. Pe două dintre ele le ştiţi şi voi, din Home Office. Săracele, şi să vrea să lucreze de-acasă, acum n-au de unde.